Melancholia

În ciuda titlului, nu Anticristul este cel mai apocaliptic film al lui Lars von Trier. Onoarea îi revine ultimei sale creaţii, Melancholia. Deopotrivă dramă de familie şi dramă cosmică (ca şi contemporanul său, Tree of life), Melancholia e întoarcerea oficială a lui von Trier la cinema-ul lipsit de şoc şi auto-mutilare.
Filmul e compus din două acte. Primul, intitulat Justine, e un "dans de societate".
Justine (Kirsten Dunst), copywriter la o agenţie de top, suferă o depresie la nunta sa high class, plătită de cumnatul ei aristocrat (Kiefer Sutherland). Vizibil deranjată de ieşirile mamei sale acre şi cinice (Charlotte Rampling), de atitudinea prea protectoare a surorii sale Claire (Charlotte Gainsbourgh), de şeful abuziv ce vrea să scoată de la ea cu orice preţ un slogan potrivit pentru ultima campanie publicitară, şi de tatăl său acompaniat de femei tinere pe care le strigă Betty (John Hurt), Justine, cu echilibru fragil, interacţionează absentă cu cei din jur, se plimbă fără ţintă prin camerele conacului, pe terenul de golf, privind adesea spre cer. Al doilea, intitulat Claire, e o dramă în patru personaje (plus valetul), având pe fundal ameninţarea Melancholiei, misterioasă planetă albastră aflată pe curs de coliziune cu Pământul.
Prologul, în slow-motion, pe muzică de Wagner, aminteşte de Anticristul. Ca o reclamă a unei colecţii haute-couture, lipeşte imagini suprarealiste cu o femeie afundându-se pe terenul de golf, cu copilul său în braţe, o mireasă ce pluteşte pe apa unui râu, cele două planete ciocnindu-se, o pictură de Bruegel (Hunters in the Snow, omagiu direct adus Solaris-ului lui Tarkovski*, tot despre o planetă albastră ce afectează psihicul protagoniştilor). O pregătire înţesată cu indicii legate de ceea ce urmează, vizual hipnotică.
Nunta e orchestrată cu măiestrie de von Trier. Momentele intime (discuţii şoptite, priviri furişe) sunt înglobate într-un ansamblu de scene cu multe personaje (amintind cu precădere de Festen), din care nu lipseşte umorul. Udo Kier, actorul-fetiş al lui von Trier, apare pe post de organizator de nunţi supărat că mireasa i-a stricat ziua, iar John Hurt, tatăl miresei, fură vesélă pentru a testa perspicacitatea şi reacţia chelnerilor.
Cele două surori, Justine şi Claire, sunt singurele personaje care se bucură însă cu adevărat de atenţia regizorului. Aşa cum ne-a obişnuit de la Breaking the Waves (din '96) încoace, Lars von Trier este total dezinteresat de psihologia masculină. Mirele este nepregătit să facă faţă căderii psihice a Justinei, cumnatul nu poate face faţă sfârşitului lumii, băiatul lui Claire se uită cu ochi pierduţi la ce se întâmplă, şi e lipsit de energie şi expresivitate. Pe de altă parte, cele două surori, jucate de Gainsbourg şi Dunst, sunt două forţe ale naturii, trecând prin toată gama de stări, de la disperare la resemnare. După ce Bjork şi cele două de mai sus au luat premii de interpretare la Cannes pentru roluri în filmele lui von Trier, distincţia ar trebui să fie garantată odată cu suma din contract. Gainsbourg face un rol la polul opus celui din Anticristul, cel puţin în prima parte a Melancholiei, când i se cere să fie raţională şi cu capul pe umeri. Apoi, rolurile celor două surori se inversează, în faţa sfârşitului iminent. Dacă Gainsbourg confirmase deja, Dunst e o revelaţie. Iar camera stă permanent aproape de chipurile celor două, urmărindu-le fiecare inflexiune a feţei.
Celălalt personaj principal, planeta albastră ce inundă periodic cadrele cu lumina sa, este, ca şi Solaris, un foarte bun pretext pentru a scoate la iveală natura umană.
Mai coerent şi mai accesibil decât ultimele sale creaţii, totodată plin de emoţie pură şi beneficiind de două interpretări de excepţie, Melancholia e cel mai bun film al lui von Trier de la Dogville încoace. 4 stele

*In Solaris - tabloul e într-o succesiune de cadre-detaliu la minutul 130. In Melancholia e mai întâi în prolog, apoi în scena din bibliotecă.

Drive

If I drive for you, you give me a time and a place. I give you a five-minute window, anything happens in that five minutes and I'm yours no matter what. I don't sit in while you're running it down; I don't carry a gun... I drive.



Şoferul (Ryan Gosling) nu are nume, şi nici biografie. Asta înseamnă două lucruri: că scenaristul şi regizorul au văzut westernuri cu Clint Eastwood. Şi că personajul poate fi capabil de orice. Şofer-cascador şi mecanic part-time, şofer la jafuri în restul timpului, personajul lui Gosling (cu scobitoare şi geacă albă de piele) intră într-o combinaţie periculoasă. Lucrurile merg prost, iar şoferul trebuie să aibă grijă ca Irene (Carey Mulligan), şi fiul ei, să fie în siguranţă.

Ca vikingul One Eye, personajul din filmul precedent al lui Nicolas Vinding Refn, Valhalla Rising, Şoferul e determinat, laconic şi solitar, cu privirea bântuită şi simţ al dreptăţii exacerbat. Nu poartă arme de foc, dar e letal. Conduce noaptea maşina pe străzile Los Angeles-ului (cel din filmele lui Michael Mann, Thief, Collateral şi chiar Heat, şi William Friedkin), ferindu-se de maşinile şi elicopterele poliţiei sau privind-o pe însoţitoarea sa. Erou de filme de serie B, prin excelenţă.

Refn, care a luat premiu pentru regie la Cannes 2011 pentru Drive, ştie că personajul şi filmul său sunt cool. Şi Valhalla Rising avea o scenă de violenţă brutală, însă aici, e presărată în doze scurte, directe şi percutante (la propriu!). Are ruperi de ritm, secvenţe în slow-motion înecate în muzică de sintetizator, lumini de neon, interlopi cu nume ca Bernie (Albert Brooks, în rol de Oscar, if there is justice) şi Nino (Ron Hellboy Perlman, jucând un evreu patron de pizzerie), urmăriri cu maşini rapide. Mozaicul pe care îl creează toate acestea e însă pe deplin satisfăcător şi ca peliculă de gen şi ca film de artă (lucru pe care The American al lui Anton Corbjin îl reuşea doar parţial).

Gosling si Mulligan, unii dintre cei mai talentaţi actori ai generaţiei lor, formidabili în Blue Valentine, respectiv An Education, se înţeleg şi îşi vorbesc din priviri. Scena din lift trebuie văzută pentru a fi crezută. Iar L.A-ul, pe care Refn îl filmează fluid şi în culori saturate, respiră viaţă cum a făcut-o arareori pe peliculă.

Pentru mine, până acum, e filmul anului. 5 stele

Submarine

" Sometimes I wish there was a film crew following my every move. I imagine the camera craning up as I walk away. But, unless things improve, the biopic of my life will only have the budget for a zoom out."

Desigur, pe fondul monologului protagonistului, camera face zoom out şi îl vedem pe Oliver.

Oliver (Craig Roberts) e un tânăr galez de 15 ani, cu probleme de alienare socială, aflat într-un moment aglomerat al vieţii. Mereu luat peste picior de bătăuşii de la şcoală, care îl bat să "recunoască" că e gay, încearcă să gestioneze prima relaţie din viaţa lui, cu Jordana (Yasmin Paige), pe fondul problemelor în căsnicie ale părinţilor săi, funcţionara plictisită Jill (Sally Hawkins) şi biologul marin cu puţine lucruri de spus Lloyd (Noah Taylor), cauzate de noul vecin, "ninja mistic" şi vorbitor inspiraţional (Paddy Considine).
Debutul în regie al lui Richard Ayoade (IT Crowd), adaptare după romanul omonim scris de Joe Dunthorne, e îndeajuns de original, atemporal, inventiv vizual şi ciudat (ca ingredient de bază al reţetei indie) să indice o carieră infloritoare atât pentru creatorul cât şi pentru protagonistul său. Ayoade a văzut Godard (intertitlurile şi designul citează direct Pierrot le fou, Weekend, etc) dar şi filmele lui Wes Anderson, mai ales Rushmore (e lesne de înţeles cum a ajuns prietenul lui Anderson, Ben Stiller, să producă Submarine). Un montaj-secvenţă în care Oliver îşi imaginează reacţia celor din jur la aflarea veştii morţii sale, pare rupt, la scară low-budget desigur, dintr-un film de Michael Bay în care personajele primesc veşti proaste (inclusiv slow-motion).
E film de gen, dar Ayoade se joacă cu convenţiile: pierderea virginităţii, temă comună a poveştilor despre maturizare, de la The Graduate la American Pie, aici chiar cu lumânări şi aşternut roşu, e jucată cu umor dar şi cu tandreţe; plimbările celor doi tineri îndrăgostiţi pe malul mării din Swansea, el cu aceeaşi haină neagră, ea cu aceeaşi haină roşie, sunt filmate cu camera Super 8 "a amintirii" lui Oliver; ruptura dintre părinţi se rezolvă anticlimactic printr-o "erupţie"... propriu-zisă, a misticului new age jucat cu freză optzecistă de mereu excelentul Considine (Dead Man's Shoes); tumoarea pe creier a mamei Jordanei nu e interpretată tragic, ci absurd-lacrimogen. Simbolistica e câteodată ambiguă (Jordana şi Oliver îşi petrec adesea timpul într-o cadă dezafectată) alteori voit evidentă ( trecerea de la shallow end la deep end, cele două porţiuni ale piscinei, "scufundarea" camerei lui Oliver).
Iar despre coloana sonoră, numai de bine. Alex Turner (solistul de la Arctic Monkeys, cărora Ayoade le regizase un videoclip), a cărui asemănare fizică cu Craig Roberts te pune pe gânduri, are cinci piese compuse special pentru coloana sonoră, care însoţesc şi ilustrează stările şi experienţele lui Oliver. 4 Stele

P.S: Nu îl confundaţi cu Submarino, ultimul film al lui Thomas Vinterberg. Mult mai sumbru şi mai danez. Tot fără submarine.

Hanna

O tânără blondă, 14 ani, îmbrăcată în blănuri, vânează cu arcul un cerb în pustietatea arctică. După ce îl doboară, constatând că i-a "ratat inima", începe sa îi taie stomacul. Un bărbat (care, avem să o aflăm mai târziu, este tatăl său) o atacă. E doar un test, pe care fata îl pică. Aşa începe cel mai recent film-cult-în-devenire, Hanna, pe ecranele de la noi din iunie.
După un scurt şi dezamăgitor periplu pe la Hollywood cu The Soloist, britanicul Joe Wright (Atonement, Pride and Prejudice) "ne-o aduce" pe Hanna (Saoirse Ronan), copil şi maşină de ucis, crescută şi antrenată în sălbăticie de tatăl său (Eric Bana) şi plecată într-o misiune despre care nu vom vorbi prea mult pentru a nu strica surprize.
Având-o pe urmele sale pe agenta CIA fără scrupule Marissa (Cate Blanchett, rece şi calculată, cu tunsoare şi freză de Scully, şi mai over the top decât rusoaica din Kingdom of the Cristal Skull), Hanna îşi face drum prin capcanele întinse, prin Maroc, Spania şi Germania, spre punctul final al călătoriei sale.
Hanna îşi asumă cu dezinvoltură premiza de film de serie B: nu se fereşte de umor negru şi excentricităţi (adversarii fetei se încuie de bunăvoie în dulap pentru a nu lua bătaie, Marissa are un raft rabatabil cu pantofi Prada din care să aleagă şi o obsesie bolnavă pentru dantură) şi citează liber din filme ca Matrix ("Marissa...get up"), The Assassination of Jesse James by the coward Robert Ford (chiar scena asasinării, desigur), şi din...poveştile fraţilor Grim.
Se aleargă mult în Hanna. Mereu pe fugă şi cu respiraţia tăiată, Saoirse e convingătoare şi intensă, ducând cu succes filmul pe umerii săi deloc plăpânzi, însă cei puşi să o prindă sunt cei mai memorabili. Isaacs (Tom Hollander) sfidează orice descriere: în echipament de tenis, vopsit blond ca un tânăr David Beckam, conducând o maşină din anii ´90, şi însoţit de doi skinheads cu bocanci milităreşti teleportaţi din Die Hard, Hollander e de neuitat. O familie britanică excentrică aflată în road trip (Olivia Williams/Jason Flemyng/copiii) completează o distribuţie mai degrabă colorată.

Wright, care încântase în Atonement cu o secvenţă de 5 minute dintr-o singură bucată, ce zugrăvea retragerea de la Dunkirk văzută prin ochii personajului principal, nu se dezminte nici aici. Bana este urmărit de agenţi la gară şi apoi într-un pasaj subteran, unde are loc o confruntare de care pe care. Într-un articol scris pentru revista Empire, Wright îşi motivează alegerea de a filma astfel ca datorându-se timpului scurt pe care l-a avut la dispoziţie (!). Alteori montează frenetic (evadarea Hannei dintr-o bază subterană CIA), clipat, pe muzica celor de la The Chemical Brothers, pentru prima oară convinşi să compună o întreagă coloană sonoră.
La bază nimic altceva şi nimic mai puţin decât un Bourne feminin, Hanna trebuie văzut. Chiar dacă vă "ratează inima".

Cronica de 5-8 rânduri (III)

Balada triste de trompeta (2010)

Doi clovni, unul vesel (Sergio, Antonio de la Torre) şi altul trist (Javier, Carlos Areces), amândoi nebuni, îşi dispută inima şi trupul Nataliei (Carolina Bang, ce nume!), în Spania franchistă a anilor 70. Sergio e clovnul-şef, care amuză copii, spune glume morbide şi îşi bate consoarta Natalia când bea (în fiecare zi); Javier, clovn din tată în fiu, îi zdrobeşte faţa lui Sergio de dragul Nataliei, îi muşcă mâna lui Franco însuşi, apoi se automutilează. Cel mai recent film al răsfăţatului de public Alex de la Iglesia (Crimen Ferpecto, 800 balas) este pe rând tragic-cenuşiu, amuzant-colorat, grotesc, de un prost gust asumat, absurd, şi dezlânat. Împrumutând din filmele de serie B de pe vremuri, şi o confruntare a la North by Northwest, într-un cocktail de sânge şi circ, filmul lui Iglesia şochează şi surprinde prin exces. Genul de film care invită la enumerări de epitete. 3.5 Stele



Little White Lies (2010)

Al treilea film al actorului-regizor Guillaume Canet (după Mon Idole şi Tell No One) e un ensemble piece matur şi totodată jucăuş. Un grup de prieteni pleacă în vacanţa anuală pe coasta Mediteranei, deşi unul dintre membrii săi suferise un grav accident moto. Maestru de ceremonii e Max (un François Cluzet pe alocuri maniacal şi tipicar, vezi reacţia la invazia nevăstuicilor) care descoperă că prietenul său Vincent (Benoît Magimel) , însurat şi cu copii, are o pasiune nesănătoasă pentru el. Nucleul e completat de Marie (Marion Cotillard), plină de insecurităţi şi nehotărâtă emoţional, imaturul Éric (Gilles Lellouche) şi visătorul Antoine (Laurent Lafitte). Deşi se vorbeşte mult, filmul e despre lucrurile pe care protagoniştii nu şi le spun, despre măruntele şi forţatele secrete. Poate prea lung, funcţionează cel mai bine în secvenţele de grup. Canet e un cineast mai complet* decât Ben Affleck. (vezi tracking shot-ul iniţial, de Goodfellas în reluare) 4 stele.


Last Night (2010)

Joanna (Keira Knightley) şi Michael (Sam Worthington) sunt un cuplu burghez tânăr şi aparent fericit. După o petrecere la care Michael flirtează cu colega sa Laura (Eva Mendes) sub ochii Joannei, acesta pleacă într-o călătorie de afaceri cu cea din urmă. Rămasă singură acasă, plină de îndoieli, Joanna primeşte vizita unui fost iubit, francezul Alex (Guillaume Canet, în faţa camerei de această dată). Filmul e un lung joc al seducţiei al cărui miză e căsnicia celor doi. Care dintre ei va înşela (primul)? Şi mai ales, cine e mai vinovat? Keira cu pantofii ei albaştri, pare într-o reclamă la Chanel. Canet e un actor mai complet* decât Ben Affleck. 3 stele


Rubber (2010)

Un cauciuc de maşină dezvoltă conştiinţă proprie, explodând capete cu capacităţile sale telekinetice. Wtf? Da, aşa e. Camera îl urmăreşte atât pe el, ridicându-se din deşert şi pornind la drum, cât şi audienţa filmului, privind cu binoclul desfăşurarea faptelor. Obligatoria obsesie feminină, esenţiala scenă a duşului capătă o aromă nouă, când "vizionarul regizor" (cum îl anunţă trailerul) Quentin Dupieux aruncă în faţa camerei un cauciuc cu atitudine (care, aşa cum conchide satisfăcut un grup de investigaţie, "e negru"). Monologul poliţistului din deschidere, care inventariază toate lucrurile care sunt aşa, fără un motiv anume, în filme celebre, e declaraţia pe care se ţine tot filmul.
După cum spune o cronică a filmului: Motive sa îl vedeţi? Niciunul. Motive sa NU îl vedeţi? Niciunul. 3 stele



Periferic (2010)

Matilda (Ana Ularu) primeşte 24 de ore de libertate să asiste la înmormântarea mamei sale. Dar planurile ei, aşa cum ni se revelează pe parcursul filmului de debut al lui Bogdan George Apetri, sunt altele. Interpretările puternice (Ularu, expresivă, Andi Vasluianu în rolul fratelui, şovăielnic între soră şi soţie, şi Mimi Brănescu, jucându-l cu zâmbet diabolic pe tatăl copilului Matildei, interlop şi peşte de duzină) ridică filmul peste scenariul cam aglomerat (în special spaţial şi evenimenţial, pe parcursul unei singure zile) şi care leagă planul Matildei oarecum artificial (dacă personajul lui Brănescu nu ar fi fost în camera de hotel la vizita acesteia?). Competent tehnic şi filmat frumos (vezi holurile orfelinatului), face cât drumul până la cinema să îl vedeţi. 3 stele


OK, am depăşit 8 rânduri. Dar Little White Lies are 2 ore şi jumătate.
*pleonasm asumat

Filmele anului 2010

1. Toy Story 3 (Lee Unkrich)

Experienţa de cinema completă a anului 2010. Ultima parte a peripeţiilor lui Buzz Lightyear şi Woody însumează toate motivele pentru care Pixar rămâne neegalat în animaţie (chiar şi in contextul Disney). Făcut atât cu respect pentru cei odată copii care au văzut prima parte în 1995 cât şi cu consideraţie pentru cei copii în 2010, Toy Story e un festin vizual deopotrivă colorat, amuzant, palpitant, ingenios, şi mai ales emoţionant. Ultimele minute pot uda batiste.


2. Scott Pilgrim vs. The World (Edgar Wright)

Cronica aici.


3. El secreto de sus ojos (Juan José Campanella)

Oscarul pentru film străin în 2010. Complex şi misterios, filmul argentinianului Juan José Campanella este una dintre revelaţiile anului. Ricardo Darín, obişnuit al filmelor lui Campanella, e excelent în rolul unui fost agent de poliţie hotărât să scrie un roman despre o crimă petrecută cu 25 de ani în urmă, iar Soledad Villamil e o prezenţă hipnotică în rolul femeii pe care a iubit-o toată viaţa. Urmărirea suspectului în timpul unui meci de fotbal este cea mai spectaculoasă secvenţă neîntreruptă de montaj (ajutată ce-i drept şi de calculator) din tot ce s-a văzut anul acesta. Un film pe care sper că nu îl va traduce nimeni în engleză cu Tom Hanks în rolul principal.


4. The Social Network (David Fincher)

Deturnând orice aşteptări pe care le-aş fi avut, The Social Network îşi merită reputaţia, şi probabil şi nominalizările pe care le va primi. Nu este chiar „filmul definitoriu al generaţiei noastre”, aşa cum a tot fost lăudat, ci mai degrabă o poveste clasică despre antreprenoriat, lăcomie, şi ambiţie. Dialogul scris de Aaron Sorkin curge ca o rafală de mitralieră, iar regia lui Fincher ţine în frâu firele narative pe planuri temporale diferite. Secvenţa de pe generic e percutantă şi reglează tonul a ceea ce urmează.


5. City Island (Raymond De Felitta)

De departe cel mai inventiv şi plăcut indie al anului trecut. Din păcate şi unul dintre cele mai puţin văzute. Andy Garcia este Vince, gardian (corrections officer, cum se auto-intitulează) care primeşte la muncă „vizita” fiului său dintr-o relaţie anterioară. Sub pretextul reintegrării în societate, îl ia în sânul familiei sale de suburbie, compusă dintr-o soţie care se ascunde de el să fumeze, o fiică ce dansează la bară pe ascuns pentru a-şi continua studiile, şi un fiu adolescent cu un fetiş neobişnuit: îi place să hrănească fete/ să le vadă mâncând. Vince însuşi e actor aspirant, participând la audiţii, cum altfel, pe ascuns. Când totul o ia razna, spectatorul e acolo să aplaude.


6. Black Swan (Darren Aronofsky)

Darren Aronofsky e unul dintre cei mai buni regizori cu actorii, ai momentului. După ce i-a dat rolul carierei lui Mickey Rourke în The Wrestler, construindu-şi filmul în jurul actorului său, face acelaşi lucru cu Natalie Portman în Black Swan. Nina, noua protagonistă a Lacului Lebedelor, lebăda albă a lui Aronovsky, se transformă sub ochii noştri in lebădă neagră. Sexy şi alunecos, filmul e pe alocuri prea mult pentru a fi luat în serios: obsesia Ninei pentru unghii, relaţia bolnavă cu mama ei, rivalitatea cu balerina tânără şi indisciplinată (deci mai potrivită pentru rolul lebedei negre), jocul seducţiei cu directorul artistic (Vincent Cassel), metamorfoza, sunt elemente clasice de thriller schizoid. Interpretările, regia „cu camera în ceafa actorilor” a lui Aronofski (patentată în The Wrestler) şi muzica lui Ceaikovski filtrată de colaboratorul Clint Mansell îl ridică mult peste medie.


7. Four Lions (Christopher Morris)

Film britanic inclasabil despre un grup de prieteni jihadişti (nu toţi musulmani) din Marea Britanie care pun la cale o serie de atentate. Pe atât de amuzant pe cât de incomod, Four Lions trebuie pur şi simplu văzut pentru a fi crezut. Pregătirile celor patru pentru atentate sunt ilare, dialogurile vădind insuficiente intelectuale grave, de care spectatorul râde, simţindu-se totodată vinovat de reacţia sa. Dinamitând ideologii şi tabuuri, finalul e răvăşitor.


8. Tournée (Matthieu Amalric)

Matthieu Amalric, unul dintre actorii exponenţiali ai cinematografiei franceze contemporane, atât calitativ (actor predilect al lui Arnaud Desplechin, care îl distribuie în Comment je me suis disputé... (ma vie sexuelle), Rois et Reine şi Un conte de Noël, protagonist al minunatului Le Scaphandre et le papillon al lui Julian Schnabel) cât şi cantitativ (5 - 6 filme pe an, de la cel mai recent Alain Resnais la cel mai recent James Bond) dă lovitura cu cel de-al patrulea efort regizoral, al său, Tournée - premiul pentru cel mai bun regizor la Cannes 2010. Joaquim (Matthieu Amalric) este un fost producător de televiziune, care face un tur al porturilor Franţei cu o trupă de new burlesque americană. Grupul trece dintr-un orăşel decrepit/ spectacol într-altul, fără perspective încurajatoare. Joaquim nu mai e ce-a fost, are probleme cu propria familie destrămată, şi încearcă fără succes să obţină iluzoriul spectacol la Paris pe care îl promisese. Fetele din trupă sunt dansatoare trecute de prima tinereţe, şi nu actriţe, iar acest lucru se reflectă în prospeţimea reacţiilor şi dialogurile cu aer de improvizaţie. E fascinant Amalric, care este în acelaşi timp actor şi regizor în film (cam ce reuşise Fellini folosindu-se de Mastroianni în Otto e mezzo). E cam greu de explicat în cuvinte, aşa că va trebui să îl vedeţi.


9. Shutter Island (Martin Scorsese)

Celălalt film din top cu island în titlu. Celălalt film al lui Di Caprio din 2010. Comparaţiile cu Inception sunt inevitabile: Di Caprio este detectivul cu soţia moartă care îi bântuie visele, trimis împreună cu partenerul său să investigheze dispariţia unui pacient al unui spital psihiatric de pe Shutter Island. Un uragan loveşte insula, izolând-o de lumea exterioară, iar Teddy (Di Caprio) trebuie să îşi ţină în frâu propria sănătate mentală atunci când indiciile contradictorii se acumulează şi graniţele realităţii devin neclare. Scorsese reuseşte acolo unde Nolan ratase (cel puţin în opinia mea minoritară): te ţine interesat de cele ce se întâmplă, chiar dacă ştii că urmează o întoarcere la 180 de grade în scenariu. Rafinat, apropiat de Vertigo al lui Hitchcock.


10. Exit through the gift shop (Banksy)

Cel mai bun documentar (?) al anului. Thierry Guetta, proprietarul francez al unui magazin de îmbrăcăminte din LA are obiceiul de a-şi filma viaţa de zi cu zi, încă din tinereţe. Sub pretextul că face un documentar despre street art, Thierry ajunge în compania lui Banksy, cel mai faimos graffiti artist din lume, care nu apare niciodată în public pentru a-şi proteja identitatea. Banksy îl consideră un personaj fascinant, aşa că întoarce camera spre Thierry, realizînd Exit through the gift shop. Subminând permanent relaţia dintre realitate şi documentar (nu e niciodată clar dacă/ce este real şi ce nu), Exit…e o ocazie inedită de a pătrunde în lumea absconsă a artei stradale şi a oamenilor care o realizează. Cu un ghid/protagonist pe măsură.

Cronica de 5-8 randuri (II)

Legendă:
5 Stele - Capodoperă
4 Stele - Foarte bun
3 Stele - Bunuţ
2 Stele - Ar merge dacă plouă afară
1 Stea - În loc de nicio stea



The Town (2010)

Ben Affleck se întoarce în Boston-ul natal după fermul debut în regie Gone Baby Gone (2007) pentru o poveste clasică cu hoţi de bănci din tată în fiu şi vardişti tenace dar depăşiţi de situaţie, bine coaptă şi jucată pe bune. Distribuţia uniform excelentă (din care iese în faţă Jeremy Renner, electrizant în rolul prietenului din copilărie pornit pe calea armelor), personajele rotunde şi dăruirea regizorului Affleck (care simte în continuare că are ceva de demonstrat, ceea ce e mereu un lucru bun) salvează mare parte din obiecţiile legate de lipsa de originalitate a poveştii. Toţi sunt la locurile lor: hoţul (Affleck), fata (Rebecca Hall, cu vino-ncoa'), agentul FBI (John Hamm, cam ţeapăn), gangsterul irlandez (Pete Posthelwaite, voit caricatural). Bonus: accentul de Boston.
4 Stele.





Les Amours Imaginaires (2010)

Copilul teribil al cinematografiei canadiene, Xavier Dolan (născut în 1989, aflat deja la al doilea film, după J'ai tué ma mère) scrie, joacă, regizează şi montează povestea unui triunghi amoros imaginar: un tânăr sculptural (Dolan montează mişcările sale peste imaginea lui David) intră în vieţile prietenilor Francis şi Marie, dându-le amândurora existenţa peste cap. Dolan explorează trăirile propriei homosexualităţi într-un film curajos şi frumos filmat. Citează liber din Le Mepris al lui Godard (trecând scene prin diferite filtre de culoare) şi din filmele lui Wong Kar-Wai (coloana sonoră obsesivă - aici o versiune în italiană a piesei Bang Bang a lui Nancy Sinatra - ce acompaniază secvenţe cu personaje mergând/privindu-se în slow motion). Marele premiul Un Certain Regard la Cannes anul acesta. 4 Stele




Cyrus (2010)

John (John C. Reilly) e divorţat şi singur de şapte ani. La o petrecere cu dans, după multe pahare, în timp ce face pipi în tufişuri, o cunoaşte pe Molly (Marisa Tomei), şi lucrurile par să se îndrepte. Apoi fac e cunoştinţă cu Cyrus (Jonah Hill), fiul ei de 21 de ani, compozitor freelancer de muzică electronică, casnic, supraponderal, şi cu atacuri de panică (doarme cu uşa deschisă). Între cei doi în cepe un război de uzură pentru un loc în viaţa lui Molly. După reţeta tipică a filmelor indie americane în ceea ce priveşte alegerea şi constructia personajelor (clasa de mijloc, cu fobiile, ciudăţeniile şi anxietăţile sale intime), Cyrus se ţine pe dialogurile naturale până la improvizaţie ale fraţilor Duplass şi pe interpretarea fără concesii a lui Reilly, în continuare unul dintre cei mai subapreciaţi actori ai generaţiei sale. 3.5 stele