Public Enemies

John Dillinger: I like baseball, movies, good clothes, whiskey, fast cars... and you. What else do you need to know?

Billie Frechette: What do you want?

John Dillinger: Everything. Right now.

Cam asta e tot ce aflam despre John Dillinger din ultimul film al lui Michael Mann. Stiam deja ca a jefuit multe banci in anii '30, ca ajunsese inamicul public nr.1 si ca prinderea lui i-a adus faima lui J. Edgar Hoover, pe atunci la inceputul carierei sale de director al FBI. Restul il aflam chiar de la Dillinger din doua fraze. Nu stiam nici ca seamana leit cu un actor pe nume Johnny Depp, si ca a fost prins de un anchetator ambitios care aduce suspect de mult cu Bruce Wayne (Christian Bale).

Mann stie sa construiasca personaje masculine puternice. Si-a exersat mana cu Heat (unde a reusit sa ii inghesuie pe Pacino si De Niro intr-un singur film), Insider (acelasi Pacino si un Crowe de nerecunoscut) si Collateral (unde Tom Cruise e de nerecunoscut, si Jamie Foxx e sofer de taxi). Public Enemies nu face exceptie: Depp are privirea inscrutabila, o viclenie inselatoare in priviri dar motivatii clare. E personaj real, dar pare mai putin din carne si oase decat De Niro in Heat. E antologica scena in care intra intr-un cinematograf in care ruleaza un film cu Clark Gable - gangster á la Dillinger (asa cum si in Zodiac personajele ieseau de la o proiectie Dirty Harry). Nu au dreptate cei ce ii reproseaza lui Mann aceasta reverenta deosebita pentru mit. Ca si Steven Soderbergh in al sau Che, Mann nu sondeaza resorturi intime, caci Dillinger nu e un om marunt, ci simbol al Prohibitiei si produs al unor vremuri tulburi. Christian Bale si Marion Cotillard (accent englezesc ireprosabil, dar departe de cea mai puternica prezenta feminina la Mann - Ashley Judd in Heat) se descurca bine in roluri, dar e filmul lui Depp.

Tupeul lui Dillinger e aproape hiperbolizat: camera digitala hi-def il urmareste ajutandu-si tovarasii sa iasa dintr-o inchisoare pe poarta principala, apoi evadeaza de unul singur cu minima violenta din alta, spre final intra intr-o sectie de politie la adapostul... ochelarilor de soare, patrunde in sala anchetatorilor care il investigau, isi priveste poza agatata pe perete si ii saluta pe cei de la masa, fara a fi recunoscut.

E al treilea film consecutiv al lui Mann pe digital (dupa Collateral si Miami Vice). O optiune care continua sa fie curioasa pentru un realizator cu buget. A experimentat si David Lynch (in Inland Empire), dar aici opulenta inerenta unui buget consistent pare nelalocul ei atunci cand e filmata pe digital. Desi nivelul de detaliu e impresionant (scena din livada de mere de la inceput) scenele hiperkinetice (si filmul are destule scene de shoot-out, marca deja patentata de Mann) sunt uneori confuze, camera urmareste personajele mereu indeaproape, iar filmarile nocturne par, in mod paradoxal, mici in anvergura. E departe de a fi perfect (are si unele probleme de ritm, atenuate de muzica exceptionala), dar e divertisment superior. Si trebuie neaparat vazut in proiectie digitala.

La Haine (attire la haine...)

C'est l'histoire d'un homme qui tombe d'un immeuble de 50 étages. Au fur et à mesure de sa chute, pour se rassurer, il se répète: "Jusqu'ici, tout va bien." "Jusqu'ici, tout va bien." "Jusqu'ici, tout va bien." Mais l'important, c'est pas la chute.C'est l'atterrissage... "

Vinz, Hubert si Saïd sunt trei tineri care traiesc intr-una dintre suburbiile rau famate ale Parisului. Vinz (Vincent Cassel, in rolul care l-a consacrat) e evreu. Hubert (Hubert Koundé) e negru. Saïd (Saïd Taghmaoui) provine dintr-o familie de emigranti africani. Prietenul lor Abdel este la spital in stare critica, dupa ce un politist l-a impuscat in cap. Sunt lefteri, fumeaza iarba, traiesc din mismasuri marunte, incearca sa se ridice dar nu pot (Hubert pune pe picioare o sala de sport care e arsa din temelii). Universul lor e limitat la cartier, distractia e petrecerea de pe bloc, unde li se cer 5 franci in schimbul unui hot dog. Traiesc intr-o lume a violentei, un cerc vicios fara rezolvare: politistii ii bat pe pustii de cartier - pustii de cartier ii urasc pe politisti - politistii sunt inarmati - pustii sunt inarmati, dar invata acum sa foloseasca o arma... Vinz gaseste o arma si jura ca daca prietenul lor Abdel moare, va impusca un politist. Sunt saltati de politie in Paris fara motiv, eliberati prea tarziu sa mai prinda trenul inapoi spre casa. Colinda pe strazi toata noaptea, fura o masina dar realizeaza ca nici unul dintre ei nu stie sa conduca. Jusqu'ici, tout va bien. Insa afla ca Abdel moare...
Tragand un ochi la Spike Lee (La Haine a fost pe drept comparat cu Do the right thing - pentru tematica conflictului dintre cartier si autoritatea politieneasca) si la Martin Scorsese (mai ales cel din Mean Streets, desi citeaza direct din Taxi Driver - faimoasa scena din fata oglinzii, cu Cassel in locul lui De Niro livrand replica You talkin' to me?) Mathieu Kassovitz regizeaza cu mana forte filmul ce e fara indoiala punctul de varf al carierei sale artistice. Cel mai bun regizor la Cannes in '95 pentru acest film (la 28 de ani!), Kassovitz filmeaza frenetic, inventiv (secvente juxtapuse, miscari de camera la 360 de grade in spatii inguste) apoi transfera pelicula in alb-negru, "din ratiuni de contrast" (cum ne explica regizorul in comentariul de pe DVD). Sunt multe secvente antologice: Un DJ remixeaza Non, je ne regrette rien, camera iese pe fereastra si survoleaza cartierul; un pusti ii povesteste lui Saïd o emisiune TV in care o vedeta isi pierde cumpatul tocmai pentru ca stie ca este la Camera Ascunsa, dar nu si ce i se pregateste (nu era nimic, farsa consta tocmai in pregatirea unei farse care nu avea sa vina); Vinz e singurul care vede o vaca (intr-un film alb-negru toate vacile sunt desigur negre cu pete albe) traversand strazile cartierului, dar nimeni nu il crede; intr-o toaleta, un mos le spune celor trei o anecdota a carei morala le scapa atat lor cat si spectatorului. Scena in care cei trei intra la un vernisaj de arta contemporana ilustreaza nepotrivirea dintre cele doua lumi. Cineva ii atrage atentia lui Vinz ca sta in fata unui tablou. Vinz ii spune: "Tu esti tabloul".

La Haine e mai sincer si mai percutant decat Boyz N'the Hood, Menace 2 Society, si alte filme care exploreaza tensiunile rasiale la inceputul anilor '90. Important nu e cum cazi, ci cum aterizezi. Asta e tot ce incearca sa iti transmita filmul. Si nu e deloc putin.

The Hurt Locker

The Hurt Locker incepe cu operatiunea de dezamorsare a unei bombe, pe strazile ravasite de razboi ale Bagdadului. Ca un reality show, sau ca unul dintre nenumaratele documentare Discovery despre razboiul din Irak. Momentul pare insa rupt dintr-o aselenizare, robotul de dezamorsare si costumul genistului contribuind la impresia generala. Operatiunea se termina prost. Bomba e detonata, dar nu de echipa de genisti. Liderul echipei este pulverizat in costumul de protectie, care pare mai degraba destinat sa ii tina partile trupului laolalta decat sa il apere. E o zi ca oricare alta in viata unor soldati care trebuie sa supravietuiasca inca 37 de zile. Pana li se termina misiunea.

Filmul lui Kathryn Bigelow (Point Break, Strange Days) nu completeaza seria filmelor despre razboiul din Irak (Stop Loss, Home of the Brave, etc.), ci este standardul la care vor trebui sa se raporteze toate de acum incolo. Nu este nici macar doar un film foarte bun de razboi, asa cum fusesera Saving Private Ryan sau Black Hawk Down inaintea lui. Caci Bigelow nu predica nimic (asa cum nu facuse nici Kubrick in Full Metal Jacket), iar contextul geo-politic este inexistent; prefera sa-i urmareasca cu camera pe umar pe acesti soldati, in arsita desertului (filmul a fost filmat in Iordan, la 10 km de granita cu Irak), in incercarea lor de a face bombele sa nu explodeze. Cele mai multe bombe adevarate nu au cronometru, iar realizatorii filmului stiu ca acesta e adevaratul suspans: nu sa vezi cum ceasul ticaie pana la asteptatul moment 0:01 cand firul rosu este taiat si bomba dezamorsata. Ci atunci cand bombele sunt masive ca niste butelii de oxigen pentru scufundari, semiartizanale, si nimeni nu e la distanta sigura.

Filmul poate parea dezlanat. Secventele de operatiuni se intrepatrund cu momentele in care soldatii incearca sa-si relaxeze mintea in tabara, conventia celor trei acte nu este respectata. Dar astfel e si existenta fragmentara a protagonistilor sai, care se poate prelungi la nesfarsit, sau se poate incheia cand cineva apasa pe un buton. Nicio voce din off, niciun discurs bombastic al vreunui sef de pluton, nicio discutie despre familie, niciun moment in care un soldat apasa pe rana altuia spunandu-i ca nu o sa moara. Singura scapare, daca poate fi numita asa, este imaginea unui zmeu plutind pe cerul fara nori al desertului.

Distributia, cum ii sade bine unui film de razboi care se respecta, e formata din necunoscuti. Sunt anonimi ca si personajele pe care le interpreteaza. Vorbesc economicos, spun glumite de cazarma, reactioneaza veridic si in timp real la situatiile date (secventa de efect in care seful de pluton dezamorseaza o bomba...umana). Si isi tin respiratia des, ca si cei aflati la distanta sigura, de partea cealalta a ecranului. Prezentele unor actori consacrati (Guy Pearce, David Morse, Ralph Fiennes - care mai lucrase cu Bigelow si la Strange Days) in roluri episodice, incearca parca sa iti aminteasca de faptul ca e totusi doar un film, si te ajuta sa inghiti mai usor cele 2 ore de intensitate. Imaginea granulata, filmatul "peste umar", montajul scurt si alert fac uitate artificiile de Youtube folosite de Brian de Palma in al sau supra-apreciat Redacted. Secventele de noapte din final, de la locul unei explozii, amintesc de sondele de petrol arzand in sub-apreciatul Jarhead. Acesta este primul film mare despre razboiul din Irak, pentru ca are curajul de a privi detasat un conflict inca in desfasurare, si inteligenta de a observa ca razboiul e in primul rand o drama umana, dincolo de interesele globale ale unora. Negasindu-si locul acasa cu sotia si copilul sau, soldatul se intoarce in misiune pentru ca a uitat sa traiasca altfel. Sa vedem cat de mare va fi The Green Zone al lui Paul Greengrass, cu Matt Damon, care va fi lansat la sfarsiul anului.

Revenge of the fallen - Autoboti si Inselatori

Ca si alte sequel-uri inaintea lui (Revenge of the Sith, Revenge of the Pink Panther), Transformers 2 isi alege un subtitlu belicos si "intunecat", urmand ultimul trend hollywoodian care zice ca o continuare trebuie sa fie "dark" pentru a fi luata in serios. Ultimele Harry Potter respecta aceasta reteta, cu rezultate adeseori surprinzatoare. Restul de continuari ale unor filme de succes insa...iau prea literal modelul "Dark Knight" cu rezultate rizibile/neconcludente. (Terminator Salvation, Pirates of the Carribean: At Worlds End, etc.). Sa ne intoarcem insa la robotii nostri. Totul este MAI mare in partea a doua. Razboiul dintre Autoboti si Decepticoni (sau Inselatori, cum sunt pueril tradusi in romana) ia anvergura (cica sunt 46 de roboti in aceasta parte a doua, fata de 18 in original - te intrebi serios cine a stat sa-i numere, si cum iti dai seama care/ce/cine e), amestecandu-se si cam tot arsenalul de trupe si armament a Magnificei Armade SUA; filmul are 2 ore si jumatate, din care 70% reprezinta caftelile cu roboti filmate cu "shaky cameras" atat de la moda pentru ca "adauga realism"(!), alternate cu slow-motion, pentru a se deslusi totusi cate ceva; glumele sunt SI mai multe si mai proaste. Pe scurt, tot ce a mers in primul e aruncat aici in exces si cu nemiluita, pana iti dai seama ca daca mai explodeaza ceva, acela e capul tau de spectator. Michael Bay (regizorul pentru care criticii americani au inventat un cuvant foarte plastic, suficient pentru a-i descrie intreaga filmografie: "Bayhem") mai facuse asta in Bad Boys 2: livrase un sequel prea lung, mai scump, mai incoerent, mai mai mai MAI... Acela insa continea ceva urme de virtuozitate (o urmarire pe autostrada cu ritm, cateva "distrugeri cu stil", cam tot ce isi dorea un pusti ca mine in 2003), si parca nu parea chiar atat de tare facut pe pilot automat. Povestea e aproape imposibil de rezumat: 2 rase de roboti extraterestri (cei buni deghizati in masini General Motors, cei rai deghizati in camioane, basculante, telefoane Nokia, cuptoare cu microunde, etc.) se bat pentru o sursa de energie, Energon, fara de care speciile lor nu ar supravietui. Se pare ca o masina generatoare de Energon a fost ascunsa acum multe milenii pe Pamant, iar daca e pornita va inghiti Soarele. Decepticonii condusi de diabolicul Fallen (ochi rosii, fata ascutita, coada ii mai lipseste) nu au niciun scrupul in a distruge Sistemul Solar, Autobotii vor sa salveze umanitatea. Oamenii sunt prinsi la mijloc, inclusiv John Turturro(!), si urmeaza Haosul. Cam asta am inteles eu, da nu bag mana in foc pentru nimic. Cu ce ramai la sfarsit? 2 roboti gemeni, unul verde si altul roz, care vorbesc ca niste afro-americani (deh, "for comic relief"), 1 robot batran si ruginit (are pana si baston) care aduce a general de razboi pensionat si atins de scleroza (invatam ca si robotii imbatranesc), niste glume de toaleta ( din posteriorul unui robot ies flacari, apoi o parasuta... un robot de dimensiunea unui pudel se catara pe piciorul eroinei, pe 2 picioare... aluzia e transparenta; altul are 2 bile mari intre picioare, din cele cu care se demoleaza cladiri...aluzia e " in your face"), vreo 2 fete din topul FHM sexiest, filmate in slo-mo ca da bine, si cateva efecte "de efect" la care au muncit cei de la Industrial Light and Magic. E de ajuns sa faca un film? Neah... E de ajuns sa faca incasari-record?

Southland Tales (with a bang)

Southland Tales este un film pe care nimeni nu era pregatit sa il vada. La 5 ani de la debutul fulminant cu Donnie Darko, film programatic pentru prima generatie de adolescenti americani ai noului mileniu, Richard Kelly isi aducea la Cannes urmatorul proiect (la care lucrase cea mai mare parte a celor 5 ani de sincopa), care se anunta o variatie ambitioasa si originala pe teme post-apocaliptice, o distopie pentru generatia new-wave. Rezultatul? Unul dintre cele mai hulite filme de la festival, sali golite inainte de final, esec usturator de box office, un film pe care aproape nimeni nu l-a inteles, dar pe care toti l-au facut praf. Protagonistul zice la un moment dat: "I'm a pimp. And pimps don't commit suicide". Richard Kelly aproape ca a facut-o.

Nu este greu de inteles de ce: aproape 3 ore (cat avea versiunea originala, director's cut, scurtata de Kelly la 140 de minute pentru a incerca sa mai salveze ceva) de incoerenta (dezlegata in mare parte de romanul grafic care incepe si completeaza povestea, dar pe care putini l-au citit), o distributie usor de desfiintat pe hartie: Justin "Cry me a river" Timberlake este un soldat american lasat la vatra si dependent de Fluid Karma, noul drog de pe piata. Dwayne "The Rock" (sau The Scorpion King, daca vreti) Johnson este protagonistul Boxer(!) Santaros, movie star lovit de amnezie, a carui personalitate schizoida il face sa se auto-intituleze Jericho Cane, ca pe eroul unui scenariu scris de el. Sarah Michelle "Buffyceaomoratoaredevampiri" Gellar este Krista Now, vedeta porno si realizatoare de emisiuni TV imbeciliza(n)te. Sean William "Stifler" (aha, acel Stifler) Scott este Roland Taverner, politist care se cauta pe sine la propriu, dupa ce s-a dedublat trecand printr-o poarta spre a 4-a dimensiune. Mandy "not as famous as Britney" Moore este fiica de senator si sotie adulterina de movie star, iar insusi ... Christopher "Highlander" Lambert este traficant de arme care isi duce veacul intr-o masina de inghetata. Toate astea se asezoneaza cu niste obisnuiti ai Saturday Night Live si cativa actori has been ai anilor '80.

Suna a ghiveci, nu-i asa? Sa stiti ca asa e si filmul, sa nu ziceti ca nu v-am avertizat. Va mai dau cateva date ale povestii, luate aleatoriu (nici nu as putea altfel, ca va stric deruta, si e pacat). Se discuta despre "teleportare cuantica", "teen horniness"(nu ma ostenesc sa caut un echivalent in romana), miscarea neo-marxista, decelerarea vitezei de rotatie a Pamantului. Toate acestea pe fundalul celui de-al Treilea Razboi Mondial, nu mai tarziu de 2008 (filmul e din '06), in care Hustler (ma rog, Larry Flynt) sponsorizeaza armata americana in Irak. A, si sa nu uitam de megazeppelin, decor al ultimului act.

Dar toate astea nu il impiedica sa fie, pentru cei rabdatori si care nu se tem sa le scape detalii si sa se lase dusi de curgerea peliculei, o experienta unica. Este singura sansa pe care o veti avea sa il vedeti pe Justin N'Sync Timberlake lip sync-ing pe All the things that I've done de la The Killers, majorete included, sa il vedeti pe The Rock valsand in acorduri de Moby, sau pe actorul-ala-care-il-juca-pe-Stifler dand mana cu...el insusi. Si sa vedeti personaje ce par decupate din Lost Highway al lui Lynch, fara ca Southland Tales sa para o pastisa. Ma refer la Baronul Von Westphalen si la anturajul sau.

Si nu am ajuns inca la soundtrack: Muse, Pixies, Blur, Black Rebel Motorcycle Club (a caror prestatie live e anuntata la un moment dat din off, ma intreb daca era inclusa in versiunea extinsa), Moby (cu cateva piese compuse special pentru film) condimenteaza Apocalipsa dupa Kelly. Versiune a Apocalipsei in care "the world ends not with a whimper, but with a bang"...

PS: Cum care Stifler? Ala cu din filmul cu placinta...

Note to self: Richard Kelly is a pimp. Asteptam The Box anul acesta, adaptare dupa Richard Matheson cu Cameron Diaz.

Synecdoche (Si-nek-duh-kee), New York

" The end is built in the beginning", ii spune unul dintre personaje lui Caden Cotard, protagonistul primului efort regizoral al scenaristului Charlie Kaufman (Human Nature, Being John Malkovich, Adaptation, Eternal Sunshine of the Spotless Mind), la care Kaufman a lucrat 6 ani, si care a avut premiera la Cannes anul trecut. Distiland teme din scenariile scrise anterior (in special din Adaptation, care punea in discutie conditia artistului si aceeasi invadare a realitatii de catre fictiune), Kaufman realizeaza un film incarcat de referinte evidente (Kafka, Proust, Cotard) sau obscure/aparente:
Caden Cotard, regizor de teatru, primeste o bursa Macarthur, pe care o foloseste pentru a pune in scena Piesa totala, care inglobeaza Nasterea, Viata, Moartea, si care adreseaza Intrebarile majore ale existentei.
Caden Cotard se descompune. Neimplinit atat ca artist (nevoit sa regizeze piesele de teatru ale altora), cat si pe plan personal (Adelle, sotia sa, pictorita de miniaturi de mare succes, il paraseste), Cotard aluneca progresiv spre nebunie. Dupa douazeci de ani de repetitii, actorii sai devin personajele pe care le-au repetat o buna parte din viata, si el insusi se vede inlocuit in propria viata de catre personajul sau.
Ca si in Adaptation, dar mai ales Being JM, absurdul se insinueaza in existenta personajelor, atat la nivel dialogal ("My pupils don't work. I think I have blood in my stool./That stool in your office?"), cat si la nivelul tramei: Hazell, asistenta lui Cotard, locuieste intr-o casa din ai carei pereti iese constant fum, Adelle se casatoreste la Berlin cu Gunter si Heinz.
Este o lume a disproportiilor si a nepotrivirilor: Cotard nu incape in rolul de simplu regizor al pieselor altora; in piesa sa, careia ii cauta un titlu tot filmul, nu incape Totul, tatal sau incape intr-un sicriu de 1 metru lungime, picturile sotiei sale sunt microscopice. Filmul s-ar fi putut numi Inadaptation.
Philip Seymour Hoffman (vazut recent in Doubt, dar de vazut mai ales in Magnolia si Happiness), asistat de o serie de make-up artists, se achita cu brio de misiunea de a-si descompune personajul pana la caricatura ("You have struggled into existence and are now slipping out of it").
Distributia este unitar excelenta. Femeile care graviteaza in jurul lui Cotard sunt Catherine Keener (Capote), Samantha Morton (In America, Control, Mister Lonely), Emily Watson (Breaking the Waves), Hope Davis (American Splendor), si o Jennifer Jason Leigh (eXistenZ) aproape de nerecunoscut.
Ca regizor, Kaufman nu atinge exuberanta vizuala clipata a lui Gondry (Human Nature, Eternal Sunshine), mai ales datorita tematicii mult mai sumbre. Estetica lui Spike Jonze (care apare si la credits ca producator) este insa vizibila in fiecare cadru (scena in care Cotard isi intalneste alter-ego-ul Sammy etc.). Kaufman nu se dezminte, filmul sau este altceva, diferit de tot ce veti vedea anul acesta la cinema sau la dvd player. Merita vazut? Cu siguranta ca da. Insa nu mi-a raspuns la intrebarea cea mai mare pe care o aveam inainte de al vedea: Unde se termina geniul lui Kaufman, si unde incepe inspiratia lui Jonze/Gondry in filmele anterioare. Relatia aproape simbiotica dintre Kaufman si Jonze (Being JM, Adaptation)/Gondry (Human Nature, Eternal Sunshine), comparabila poate doar cu cea intre Guillermo Arriaga si Alejandro Gonzalez Inarritu (Amores Perros, 21 Grams, Babel), pare sa se fi inglobat in estetica regizorului Kaufman. Astept cu interes urmatorul efort regizoral.

PS: Titlurile citate din filmografiile actorilor sunt preferinte personale. Asupra unora voi reveni poate, candva.

Surse, surse, surse

Si ziaristii de la Libertatea au sursele lor (indoielnice, ce-i drept), asa ca de ce nu le-am avea si noi pe ale noastre, bloggeri vechi si noi pe teme cinefile? Din lipsa de spatiu si de memorie, voi enumera doar cateva dintre siteurile/publicatiile care merita mentionate.

Ai nostri
Presa de specialitate din Romania se rezuma la o mana de oameni, carora li se face loc pe cate o coloana in putinele publicatii care promoveaza critica de film, si nu recenzia tip comunicat de presa. Revista care ii aduna pe cei mai cunoscuti dintre ei in acelasi loc, Republik, a incetat colaborarea cu vechea echipa redactionala in vara anului trecut, spre necazul cititorului devotat. Alex Leo Serban, Andrei Gorzo, Mihai Chirilov, Andrei si Codruta Cretulescu, Iulia Blaga, Iulia David, Alin Ludu Dumbrava (citez din memorie, imi vor scapa cu siguranta cativa) apar periodic la radio/TV si scriu cronici de mai mica sau mai mare intindere in Dilema veche (Gorzo, Leo Serban), Suplimentul Cultural, Idei in Dialog (Leo Serban), Revista HBO (Chirilov, Cretulescu), B24fun (Gorzo), Sapte Seri (Ludu Dumbrava). O buna parte dintre articolele lor se regasesc pe Liternet, site cu o arhiva de cronici foarte consistenta. De asemenea, exista un blog (inca!) in varianta beta, Rekino, care continua in parte traditia vechii Republik.
Leo Serban a publicat o carte la Polirom in 2007, De ce Vedem Filme, care reuneste o buna parte din cronicile sale, de vizitat!

Ai lor

Cand vine vorba de publicatii/site-uri straine insa...ei bine acestea exista :)

IMDB este dictionarul cinefilului, o baza de date uriasa, cu cateva milioane de intrari, usor de accesat si foarte user friendly. Cu putin noroc veti gasi si comentarii pertinente la filmele care va intereseaza, dar nu va bazati prea mult pe ratinguri. Filmele de sub 5 stele/10 isi merita cu prisosinta soarta, dar numarul de filme overrated este alarmant de mare. Descopar pe zi ce trece tot mai multe filme interesante in zona 6.5-7 stele, va recomand sa incercati, pe propria raspundere insa :)

Exista de asemenea o varietate de site-uri, colorate sau nu, care recenzeaza filme, sau aduna cronicile principalilor cronicari de film americani, europeni sau de aievea. Rotten Tomatoes si Metacritic sunt cele mai populare dintre ele, mai avizate decat IMDB, dar nici ele infailibile. Cei mai multi dintre critici sunt la randul lor oameni :).

Mai sunt si revistele de specialitate (da, ei au si din astea), care au site-uri updatate la zi: Empire, Premiere, Total Film si faimoasa Cahiers du Cinema (revista frantuzeasca fondata in anii '50, in care au scris multi dintre regizorii new wave-ului francez, unii de formatie critici de film: Truffault, Godard, Chabrol, Rohmer etc. Vom reveni pe viitor...)

Criticii de film cei mai importanti au propriile blog-uri/site-uri. Le vizitez frecvent pe cele ale lui Roger Ebert de la Chicago Sun-Times (de departe cel mai popular critic de film american, de care ma apropie simpatii/optiuni despre care voi discuta la momentul potrivit), Peter Travers de la Rolling Stone Magazine si A.O. Scott de la NY Times.

Si cateva recomandari amestecate:

Cinema Strikes Back, se dedica in special filmelor indie/arthouse, cu o afinitate clara pentru filmul asiatic si filmele de serie B. Contine de asemenea imagini rare din filme, numai bune de pus pe desktop.

Box Office si Box Office Mojo se ocupa de "the business of movies". Nimic de adaugat aici :).

Rope of Silicon, nu e scris de specialisti, ci de cativa oameni care descopera filmele "la cald" si care invata lucruri noi pe masura ce scriu fiecare recenzie/stire. Genul de cronica scrisa la persoana intai, mai degraba naiva, stiti voi... cea pe care chiar o citim pana la capat :)

Site-urile festivalelor de film majore, Cannes, Sundance, Berlin, Venetia. De consultat mai degraba in perioada festivalului cu pricina. Optionale.

O prietena mi-a recomandat recent blogurile si recenziile celor de la New Yorker. De incredere.

Trailere si altele asemanatoare gasiti pe Youtube, ca sunteti oameni mari si de isprava...

PS: Astept comentariile voastre. Asa se termina de obicei o postare pe un blog. Asadar astept comentariile voastre.