Bad Lieutenants

Vampires are lucky, they can feed on others. We gotta eat away at ourselves. We gotta eat our legs to get the energy to walk. We gotta come, so we can go. We gotta suck ourselves off. We gotta eat away at ourselves til there's nothing left but appetite. We give, and give and give crazy.

1992

Aruncand un ochi pe filmografia lui Harvey Keitel, raspunsul la intrebarea " Cine e cel mai pacatos personaj jucat?" pare simplu: Iuda in controversatul "The Last Temptation of Christ" (Martin Scorsese, 1988). Ei bine, nu. Caci Harvey Keitel e Bad Lieutenant (Abel Ferrara,1992). Si personajul sau (fara nume!) e dincolo de orice izbavire, intr-un New York in care atat legea cat si morala crestina sunt arbitrare.
"No one can kill me. I'm blessed. I'm a fucking catholic", ii zice locotenentul sfidator agentului de pariuri, caruia ii datoreaza 60.000 de dolari pe care nu ii poate procura. Apoi fumeaza, prizeaza, injecteaza. Fura droguri de la scena unei crime. Impusca radioul din masina in plin trafic, cand acesta ii da o veste proasta. Gustul pentru soc al lui Ferrara pare sa fie imposibil de stins (pai da, ca asa ii sade bine unui regizor-cult): un mic threesome asezonat cu nuditate frontala, violarea unei maici de catre doi hispanici, o auto-satisfacere cel putin bizara, toate in prima jumatate a filmului. Tonul e dat. Tot esafodajul de imoralitate al locotenentului e dat apoi peste cap: calugarita isi iarta atacatorii. Iar locotenentul intreaba Cristul care i se arata in biserica, oglinda a unei constiinte inecate in pacat: "Where were you? Where the hell were you?". Locotenentul e un invins.

Fast-forward. 2009

Terence : Shoot him again.
Deshaun: What for?
Terence: His soul is still dancing.

2008. O veste cel putin stranie. Werner Herzog, legendarul regizor german (cunoscut mai ales pentru cele doua capodopere Aguirre, Der Zorn Gottes si Fitzcarraldo - roade ale colaborarii tumultoase cu Klaus Kinski), impreuna cu actorii principali din excelentul Ghost Rider (atentie: ironie), Nicolas Cage si Eva Mendes, filmeaza un remake al clasicul obscur al lui Abel Ferrara, intitulat Bad Lieutenant: Port of call New Orleans.
2009. Noiembrie. In mall-urile bucurestene e lansat cu numele telenovelistic si infantil-explicativ "Pacatele unui politist".
Spectatorul X citeste distributia - Cage, Mendes, Xzibit, Val Kilmer- si intra in sala asteptand exploziile. Ce primeste in schimb? Scena unui accident filmata din pespectiva unui crocodil.ce se intampla sa traverseze strada. Iguane imaginare. O Eva Mendes dezamagitor de imbracata.
Spectatorul Y intra in sala cu asteptarile date la minim, cu lectiile facute de acasa (adica stie deja ca nu e un remake, ci adaptare libera dupa un scenariu anterior), cu primul Bad Lieutenant deja vizionat. Stie ca Nicolas Cage e bun atunci cand e nevrotic si over the top, frizand cabotinismul fara a ajunge acolo (Adaptation, Raising Arizona, Matchstick Men). Isi aminteste ca si Klaus Kinski era asa cand Herzog il lasa sa se desfasoare, si spera. Insa efectul pe care filmul il are asupra lui e acelasi ca cel pe are il are asupra celuilalt spectator. Caci filmul lui Herzog este bulversant atat pentru X cat si pentru Y.
Ambiguitatea morala a locotenentului (are si nume: Terrence) e atat de adanca (salveaza un detinut de la inec in timpul uraganului Katrina, obliga o tanara la favoruri sexuale sub ochii inspaimantati ai prietenului ei, dar are sentimente autentice pentru prostituata careia ii gaseste clienti si pe care mai apoi o ia de nevasta), conturul personajului este atat de ingrosat (la propriu: niste dureri cronice de spate ii schimonosesc permanent fata), reactiile sale sunt atat de nenaturale si neasteptate(ameninta o batrana imobilizata privand-o de oxigen pentru a afla informatii), incat ramane la o distanta ce nu poate fi recuperata. Herzog nu vrea sa si-l apropie pe spectator, nu isi propune ca filmul sa rezoneze la nivel moral. Cliseele (sportivul care refuza sa "tranteasca" un meci - vezi Pulp Fiction-; politistul corupt; prostituata cinstita; martorul neajutorat ce trebuie protejat; gangsterul jucat de un rapper) sunt intoarse pe dos, golite de continut, cu efect parodic.
Dispare elementul religios din primul Bad Lieutenant (care functiona excelent ca parghie pentru motivarea degradarii morale, caderea in pacat a locotenentului fiind raportata in final la pierderea credintei), si in lipsa lui, inlocuit de detasare, filmul isi pierde miza. Devine comedie. Neagra ca smoala, dar comedie.
Herzog ii da drumul locotenentului sa se plimbe liber printr-un New Orleans post-Katrina, care seamana neasteptat de mult cu jungla amazoniana din Aguirre si Fitzcarraldo. Personajul lui Terrence nu e o actualizare a locotenentului original, ci mai degraba o intoarcere la instinctiv, la primar. Ca si primul locotenent, si Terrence prizeaza, si el isi procura droguri prin jaf, si el pariaza pe meciuri de fotbal. Are acelasi miros hiperdezvoltat al strazii, aceeasi lipsa de control. Dar el nu e un invins, pentru ca se adapteaza. Nu are nevoie de izbavire, pentru ca e descurcaret. In lipsa credintei, se izbaveste singur.

Top 10 filme nevazute

Pentru fiecare film obscur de serie C (Robinson Crusoe on Mars anyone? Warlords of Atlantis?) exista 2 filme cu faima pe care nu le-am vazut. De ce? Voi cauta explicatii in topul ce urmeaza. Atentie cititori sensibili, urmeaza pasaje de sinceritate extrema.
Topul e incropit in functie de notorietate, premii, incasari. Am decis sa renunt la filmele de dinainte de 1970 din motive de spatiu (nu sunt dispus sa renunt la ideea de Top 10). Astfel au cazut la montaj It happened one night (Frank Capra, 1934), My Fair Lady (George Cukor, 1967), The Sound of Music (1965, Robert Wise), The Good, the Bad and the Ugly (Sergio Leone, 1966 - am vazut insa remake-ul coreean de anul asta, The Good, the Bad and the weird...), The Birds (Alfred Hitchcock, 1963). De ce nu le-am vazut? Unele sunt prea lungi (The Good...), sau sunt westernuri prea lungi (The Good... din nou - apropo, nu am vazut niciodata vreun film cu John Wayne), sau il contin pe Clint Eastwood (acelasi The Good…, dar nu am vazut nici A fistful of dollars). Altele pentru ca sunt musical-uri (The Sound…, My fair lady,). Unele pentru ca sunt despre pasari ucigase.

Sa vedem cu ce ramanem:

10. The Curious Case of Benjamin Button (2008)

Aflat pe locul 10 doar pentru ca e nou. In cel mai trist caz, va avansa in topul asta pe masura ce voi imbatrani fara sa-l fi vazut. Imi place David Fincher, Benjamin venea dupa excelentul Zodiac, a avut 13 nominalizari la Oscar, nu am nimic cu Brad Pitt. L-am asteptat cu infrigurare. Apoi am aflat ca are 3 ore. Si ca aduce cu Forrest Gump (deh, acelasi scenarist). Si acele nominalizari la Oscar au efect invers asupra mea. Deocamdata ma abtin. Nu e greu.

9. Million Dollar Baby (2004)

Eastwood primea mentiune de onoare si inainte de top, iata prima dintre intrari. Cea mai recenta. Exceptand Dirty Harry, Gran Torino si Mystic River, filmografia lui Clint Eastwood se imparte pentru mine in doua. Filme care nu mi-au placut (In the line of Fire, Absolute Power, Changeling) si filme pe care nu le-am vazut (celelalte). In ceea ce priveste filmele cu box, prefer Raging Bull. Sau Rocky IV. Ala in care se bate cu rusul.

8. Chicago (2002)

Musical. Hairspray a fost simpatic. Moulin Rouge nu. De ce incep unii sa cante la mijlocul propozitiei? Niciodata raspunsul nu e: Pentru ca au voce.

7.Ghandi-Ali-Ray-Walk the Line-Chaplin

Aici am trisat putin. Dar si scenaristii triseaza, caci toate sunt filme care pot fi subtitrate: Marirea si Decaderea lui... Previzibil. Mi-a placut insa Malcolm X.

6. Bram Stoker's Dracula

Cel al lui Coppola, din 1992. A fost pe la toate televiziunile, am schimbat mereu canalul. Am prins odata o scena cu Keanu Reeves. Toxic.

5. Interview with a vampire (1994)

Mi-a picat in maini Vampirul Lestat de Anne Rice. Apoi mi-a picat din maini. Restul e istorie.

4. Unforgiven (1992)

Tot Clint Eastwood. Second entry. Din aceleasi motive pentru care am omis The good, the bad and the Ugly. Dar e mai recent, asa ca se califica.

3. The Exorcist (1973)

In cazul acesta, nu am nicio scuza. Sunt bune si topurile astea la ceva. Iti amintesti unde ai dat chix. Il vad saptamana asta, promit. Varianta aniversara director's cut se numeste: The Exorcist: The Version You've Never Seen. Ironic, nu?

2. Shakespeare in love (1998)

Hmm... Alt film de Oscar. N-am tragere de inima cu ele, ce mai.

1. Dirty Dancing (1987)

Nu stiu nimic despre el. Nu l-am vazut. Evident, nu am vazut nici continuarea. N-ati stiut? Exista. Am aflat cand m-am documentat pentru topul asta. Sunt bune si topurile astea la ceva. Iti amintesti unde ai dat chix.

Incep sa ma repet, asa ca ma opresc. Punct. Ce pacat ca am doar 10 degete...

Inglourious Basterds

"THIS is the face... of Jewish vengeance!", striga protagonista ultimei excentricitati marca Tarantino, inainte de a pune pe jar la propriu un cinematograf plin de nazisti, incluzandu-i aici si pe cei care conteaza...

Dupa ce a dinamitat Festivalul de la Sundance cu filmul sau de debut, Reservoir Dogs, si apoi lumea intreaga cu Pulp Fiction, Tarantino a parut sa isi caute identitatea cinematografica, ducand pe umeri inca de la 31 de ani greutatea a doua capodopere. Au urmat o ecranizare dupa Elmore Leonard, Jackie Brown (un pas inapoi dupa parerea multora, in fapt un film surprinzator si matur), cele doua "volume" Kill Bill (film prea lung pe care nu accepta sa il editeze, asa ca il injumatateste - si bine face), si joaca de-a Grindhouse-ul, Death Proof, alaturi de prietenul si colaboratorul lui Robert Rodriguez.
Am ajuns asadar la Inglourious Basterds. Anuntat cu surle si trambite in competitie la Cannes 2009, ca o privire revizionista asupra celui de-al Doilea Razboi Mondial, ramane filmul care ne face cunostinta cu un mare actor: Christoph Waltz (premiul de interpretare la Cannes si Oscar 2010 pentru rol secundar). Stiu ca 2010 e abia la anul.

Cei care asteptau ca Brad Pitt sa il interpreteze pe Soldatul Ryan au avut parte de o surpriza. Caci Basterds nu e un film de razboi, ci un film de Tarantino. Iar Tarantino are inteligenta de a specula faptul ca Cinematograful nu e tributar Istoriei.

"Film de Tarantino", grup nominal = amestec de referinte obscure (asa cum istoria e o rescriere, titlul e o rescriere jucausa a filmului de serie B "The Inglorious Bastards" (1976, Enzo Castellari), referinte "la vedere" (westernurile spaghetti ale lui Sergio Leone - un mexican standoff ca la carte intr-o taverna frantuzeasca(!)), si gaguri vizuale (superiorul interpretat de Mike Myers -alt semn de exclamare - il invita pe soldatul venit in audienta sa se serveasca cu bautura dintr-un bar-glob, ca cel din barlogul lui Dr. Evil in Austin Powers).

Asadar.

Bastarzii condusi de Lt. Aldo Raine (Brad Pitt cu accent de Tennessee si cu o privire perplexa pe care o arboreaza cu afectare tot filmul) sunt o trupa de soldati americani care baga in sperieti armata germana. Misiunea lor: scalparea cat mai multor soldati nazisti (optional, folosind bata de baseball ca incalzire). Afland ca tot Inaltul Comandament al Germaniei naziste va asista, la Paris, la premiera unui film de propaganda (cu si despre un lunetist german care a impuscat 300 de soldati ai Aliantei), trupa de soc a lui Raine, ajutata de o actrita germana (Diane Kruger, blonda), un britanic fost critic de film (chemat pentru expertiza sa in probleme cinematografice!), si un german pur-sange violent, laconic si fara simtul umorului (Til Schweiger, facand pauza de la filmele lui Uwe Boll) se indreapta spre premiera incarcati de explozibil. Cele mai bune intentii le are si evreica Shosanna Dreyfus (Mélanie Laurent, impecabila si eleganta), patroana cinematografului, a carei familie fusese vanata si spulberata de catre cainele de paza al lui Goebbels, Col. Hans Landa (Christoph Waltz). Pe ecran se mai plimba soldatul-lunetist devenit actor-erou Fredrick Zoller (Daniel Brühl, dupa Goodbye, Lenin), cativa soldati germani fara nume si fara scalp, un basterd evreu care manuieste cu precizie bata de baseball (poreclit The Bear Jew si jucat de regizorul lui Hostel (!) Eli Roth), Goebbels, Churchill si Inaltul Comandant insusi.

Intr-un scenariu populat in mod voit cu personaje caricaturale, Christoph Waltz e formidabil. Fara indoiala ca rolul sau era ofertant, insa Waltz, fluent in germana, engleza si italiana, adauga manierisme (felul in care isi aprinde pipa supradimensionata, felul in care isi bea laptele si isi mananca strudelul cu mere - obligatoriu cu frisca, pauzele indelung calculate, modulatia vocii) care ii fac personajul mai mare decat ecranul. Si il fac pe Pitt mic, atunci cand sunt fata in fata.

Ce i-a facut numele lui Tarantino, ce ne place la filmele lui, e felul in care imprumuta. Din filmele altora, din filmele sale, din realitate. Si Basterds, chiar daca e mai unitar stilistic si mai echilibrat scenaristic decat eforturile precedente, nu face exceptie: Ennio Moriccone si David Bowie pe coloana sonora; shootout-ul a la John Woo; impartirea pe capitole din Kill Bill, inserturile (narate de Samuel "Ezechiel 25:17" L. Jackson), picioarele goale (de data asta nu ale Umei Thurman), si sange. Mult sange. E o comedie a ororilor/erorilor, in care evreilor li se face dreptate. Sort of.

Nu stiu ce face Tarantino acum, probabil ca isi cauta in continuare capodopera, fiindca isi permite si pentru ca e pretentios. Pentru spectator insa e un regal.

Living in oblivion

Nick: There needs to be more tension when you see him.

Nicole Springer: I thought I wasn't supposed to see him.

Nick: Well, maybe you see him a little.

Tom DiCillo si-a facut mana in anii '80 ca director de imagine pentru cel ce avea sa devina exponentul valului indie american, si unul dintre cei mai imitati cineasti contemporani: Jim Jarmusch. Ochiul lui DiCillo a filmat Permanent Vacation, Coffee & Cigarettes, si mai ales Stranger Than Paradise, film emblematic pentru cinematografia independenta " din '80 si pana astazi" (vorba radioului). Dupa un debut inegal (spun altii, eu unul nu l-am vazut) cu Johnny Suede (1991), memorabil fie si doar pentru ca e primul rol de protagonist al unui anume Brad Pitt, DiCillo face Living in Oblivion (1995), un film despre film, asa cum fusesera inaintea lui La nuit Americaine (Francois Truffault, 1973) dar si Secvente a lui Alexandru Tatos (da, filmul lui Tatos merita pus langa filmele de mai sus) .

Steve Buscemi (Coffee and Cigarettes, Reservoir Dogs, Fargo, Big Lebowski) este Nick, un regizor independent foarte apreciat in bransa, aflat pe platourile de filmare la ultimul sau film, Living in oblivion. Catherine Keener este Nicole, protagonista filmului-din-film, care are de filmat o scena grea, in care rememoreaza impreuna cu mama sa abuzurile la care fusese supusa de tata. Scena e grozava, actritele sunt minunate, dialogul e brici, dar totul merge prost: Microfonul intra in cadru. Cuuut!! Sunetul o ia razna. Cuuut! Explodeaza reflectorul. Cuuut! Echipa de filmare e din ce in ce mai nervoasa, actritele repeta replicile mai ceva ca in reclama la suc multifruct din Cea mai fericita fata din lume. Apoi, deodata, echipa de filmare asista la un mare moment de cinema: tot repetand, celor doua le iese scena perfecta. Dar cameramanul (bereta de Forte Speciale, maieu negru, petic negru pirateresc la ochi) e la baie, vomitand... E doar prima dintre cele 3 secvente care alcatuiesc filmul, si singura din care am povestit mai mult decat ar fi trebuit. Amintesc doar, de dragul scrisului, personajul actorului faimos mascul alfa hollywoodian care joaca intr-o productie independenta pentru a-si intari reputatia de artist adevarat, dar vrea sa isi faca rolul dupa chipul si asemanarea sa, tehnicianul de lumini cam prostanac, dar care a scris un scenariu de actiune, piticul care apare intr-o scena din visul eroinei, dar e nemultumit de rolul sau.

DiCillo parodiaza clisee/situatii demult uzate: obsesia Hollywoodului de a introduce cate un pitic in visele personajelor, daca se poate pe fundal rosu - citand explicit faimoasa scena cu piticul dansator din Twin Peaks (piticul se intreaba, nu fara rost, dar perfect amuzant: Why does my character have to be a dwarf?), simbolistica dubioasa a mesajului pe care filmul trebuie sa il transmita (protagonista se viseaza in rochie de mireasa, intinzand mana dupa un mar ?!), excesul de zel al celor din echipa de filmare, cabotinismul actorului a carui faima e dincolo de explicatie. Am ajuns la filmul de fata dupa ce am vazut Delirious (2006), tot cu Buscemi si care exploreaza tot obsesia celebritatii, de aceasta data ca tema principala. Dar ceea ce e luat in Delirious in cheie light, aici e autoreferential. DiCillo intoarce camera dinspre actori spre echipa de filmare, si o pune pe aceasta din urma sa joace.

PS: filmul nu e foarte usor de gasit, dar daca sunteti curiosi mi-l puteti cere.

Dazed and Confused - dar nu confuz

Putine filme au un titlu mai explicativ decat Dazed and Confused. Poate Love Story. Si desigur, Snakes on a Plane. E vara lui 1976, intr-un orasel de provincie american. Distractiile de toate zilele ale adolescentilor sunt aceleasi dintotdeauna: plimbarea fara tinta cu masina, petrecerile din padure, cu butoiul de bere cu robinet la indemana, datul la fund cu bata de crichet baietilor din primul an de liceu de catre cei mari ca "ritual de initiere". Problemele deriva din distractii: cum scapi de gasca de batausi, condusa de un Ben Affleck necunoscut pe atunci, cum scapi de bataia parintilor, dupa prima betie de adolescent, cum bagi mana in san fetelor, cum iei bere de la supermarketul din colt desi esti minor. Si bineinteles, cum sa ajungi la concertul Aerosmith, punctul de maxim interes al verii.

Filmul lui Richard Linklater din 1993 (al doilea film al celui ce avea sa faca mai tarziu Before Sunrise si Sunset, Waking Life si minimalistul Tape) nu reinventeaza roata. Filme cu adolescenti se mai facusera, si inca bine: American Graffiti in anii '70, apoi boom- ul din anii '80 courtesy of John Hugues (The Breakfast Club, Sixteen Candles si, mai ales!, Ferris Bueller's Day Off ) si Cameron Crowe (Say Anything..., Fast Times at Ridgemont High). Dar dialogul lui suna autentic, personajele vorbesc ca si cum ar fi fumat iarba/baut bere/jucat fotbal si, desi e comedie, nimic nu e "played for laughs". De fapt nu exista niciun moment pivotal in scenariu, conflictele si dilemele, vazute din afara, sunt minore sau derizorii: decizia celui mai bun jucator de fotbal al liceului de a refuza un contract cu antrenorul, pedepsirea lui O'Bannion (Affleck) pentru treaba cu plesnitul la fund, accesul de furie al unui freshman si pedepsirea sa prompta.

Cele mai multe vorbe de duh ii revin lui Wooderson (Matthew McConaughey inainte de comedii romantice de duzina), trecut de varsta adolescentei, insa doar fiziologic: "The older you get, the more rules they are going to try and get you to follow. You just gotta keep on livin', man. L-I-V-I-N. That's what I love about these high school girls, man. I get older, they stay the same age. " Milla Jovovich la 18 ani si Joey Lauren Adams inainte de Chasing Amy completeaza distributia formata exclusiv din necunoscuti la acea data. Desi calca pe pasi batatoriti inainte de multi, Dazed a devenit in timp unul dintre cele mai citate filme din anii '90. Fara el nu ar fi existat seriale ca That 70's show, dar nici cariera indoielnica a lui McConaughey...

Personajul principal nu e niciunul dintre cei enumerati, ci soundtrack-ul: Aerosmith, Deep Purple, Alice Cooper, Bob Dylan, Foghat, Kiss (drepturile de autor trebuie sa fi facut jumatate din bugetul filmului). E memorabil momentul in care baietii se plimba cu masina cu niste papusi imitand membrii Kiss agatate de capota. De vazut cu castile in urechi.

Si daca va deschide apetitul de filme de gen, nu deveniti nostalgici si nu alergati dupa American Pie. Cautati Ferris Bueller's Day Off.

Public Enemies

John Dillinger: I like baseball, movies, good clothes, whiskey, fast cars... and you. What else do you need to know?

Billie Frechette: What do you want?

John Dillinger: Everything. Right now.

Cam asta e tot ce aflam despre John Dillinger din ultimul film al lui Michael Mann. Stiam deja ca a jefuit multe banci in anii '30, ca ajunsese inamicul public nr.1 si ca prinderea lui i-a adus faima lui J. Edgar Hoover, pe atunci la inceputul carierei sale de director al FBI. Restul il aflam chiar de la Dillinger din doua fraze. Nu stiam nici ca seamana leit cu un actor pe nume Johnny Depp, si ca a fost prins de un anchetator ambitios care aduce suspect de mult cu Bruce Wayne (Christian Bale).

Mann stie sa construiasca personaje masculine puternice. Si-a exersat mana cu Heat (unde a reusit sa ii inghesuie pe Pacino si De Niro intr-un singur film), Insider (acelasi Pacino si un Crowe de nerecunoscut) si Collateral (unde Tom Cruise e de nerecunoscut, si Jamie Foxx e sofer de taxi). Public Enemies nu face exceptie: Depp are privirea inscrutabila, o viclenie inselatoare in priviri dar motivatii clare. E personaj real, dar pare mai putin din carne si oase decat De Niro in Heat. E antologica scena in care intra intr-un cinematograf in care ruleaza un film cu Clark Gable - gangster á la Dillinger (asa cum si in Zodiac personajele ieseau de la o proiectie Dirty Harry). Nu au dreptate cei ce ii reproseaza lui Mann aceasta reverenta deosebita pentru mit. Ca si Steven Soderbergh in al sau Che, Mann nu sondeaza resorturi intime, caci Dillinger nu e un om marunt, ci simbol al Prohibitiei si produs al unor vremuri tulburi. Christian Bale si Marion Cotillard (accent englezesc ireprosabil, dar departe de cea mai puternica prezenta feminina la Mann - Ashley Judd in Heat) se descurca bine in roluri, dar e filmul lui Depp.

Tupeul lui Dillinger e aproape hiperbolizat: camera digitala hi-def il urmareste ajutandu-si tovarasii sa iasa dintr-o inchisoare pe poarta principala, apoi evadeaza de unul singur cu minima violenta din alta, spre final intra intr-o sectie de politie la adapostul... ochelarilor de soare, patrunde in sala anchetatorilor care il investigau, isi priveste poza agatata pe perete si ii saluta pe cei de la masa, fara a fi recunoscut.

E al treilea film consecutiv al lui Mann pe digital (dupa Collateral si Miami Vice). O optiune care continua sa fie curioasa pentru un realizator cu buget. A experimentat si David Lynch (in Inland Empire), dar aici opulenta inerenta unui buget consistent pare nelalocul ei atunci cand e filmata pe digital. Desi nivelul de detaliu e impresionant (scena din livada de mere de la inceput) scenele hiperkinetice (si filmul are destule scene de shoot-out, marca deja patentata de Mann) sunt uneori confuze, camera urmareste personajele mereu indeaproape, iar filmarile nocturne par, in mod paradoxal, mici in anvergura. E departe de a fi perfect (are si unele probleme de ritm, atenuate de muzica exceptionala), dar e divertisment superior. Si trebuie neaparat vazut in proiectie digitala.

La Haine (attire la haine...)

C'est l'histoire d'un homme qui tombe d'un immeuble de 50 étages. Au fur et à mesure de sa chute, pour se rassurer, il se répète: "Jusqu'ici, tout va bien." "Jusqu'ici, tout va bien." "Jusqu'ici, tout va bien." Mais l'important, c'est pas la chute.C'est l'atterrissage... "

Vinz, Hubert si Saïd sunt trei tineri care traiesc intr-una dintre suburbiile rau famate ale Parisului. Vinz (Vincent Cassel, in rolul care l-a consacrat) e evreu. Hubert (Hubert Koundé) e negru. Saïd (Saïd Taghmaoui) provine dintr-o familie de emigranti africani. Prietenul lor Abdel este la spital in stare critica, dupa ce un politist l-a impuscat in cap. Sunt lefteri, fumeaza iarba, traiesc din mismasuri marunte, incearca sa se ridice dar nu pot (Hubert pune pe picioare o sala de sport care e arsa din temelii). Universul lor e limitat la cartier, distractia e petrecerea de pe bloc, unde li se cer 5 franci in schimbul unui hot dog. Traiesc intr-o lume a violentei, un cerc vicios fara rezolvare: politistii ii bat pe pustii de cartier - pustii de cartier ii urasc pe politisti - politistii sunt inarmati - pustii sunt inarmati, dar invata acum sa foloseasca o arma... Vinz gaseste o arma si jura ca daca prietenul lor Abdel moare, va impusca un politist. Sunt saltati de politie in Paris fara motiv, eliberati prea tarziu sa mai prinda trenul inapoi spre casa. Colinda pe strazi toata noaptea, fura o masina dar realizeaza ca nici unul dintre ei nu stie sa conduca. Jusqu'ici, tout va bien. Insa afla ca Abdel moare...
Tragand un ochi la Spike Lee (La Haine a fost pe drept comparat cu Do the right thing - pentru tematica conflictului dintre cartier si autoritatea politieneasca) si la Martin Scorsese (mai ales cel din Mean Streets, desi citeaza direct din Taxi Driver - faimoasa scena din fata oglinzii, cu Cassel in locul lui De Niro livrand replica You talkin' to me?) Mathieu Kassovitz regizeaza cu mana forte filmul ce e fara indoiala punctul de varf al carierei sale artistice. Cel mai bun regizor la Cannes in '95 pentru acest film (la 28 de ani!), Kassovitz filmeaza frenetic, inventiv (secvente juxtapuse, miscari de camera la 360 de grade in spatii inguste) apoi transfera pelicula in alb-negru, "din ratiuni de contrast" (cum ne explica regizorul in comentariul de pe DVD). Sunt multe secvente antologice: Un DJ remixeaza Non, je ne regrette rien, camera iese pe fereastra si survoleaza cartierul; un pusti ii povesteste lui Saïd o emisiune TV in care o vedeta isi pierde cumpatul tocmai pentru ca stie ca este la Camera Ascunsa, dar nu si ce i se pregateste (nu era nimic, farsa consta tocmai in pregatirea unei farse care nu avea sa vina); Vinz e singurul care vede o vaca (intr-un film alb-negru toate vacile sunt desigur negre cu pete albe) traversand strazile cartierului, dar nimeni nu il crede; intr-o toaleta, un mos le spune celor trei o anecdota a carei morala le scapa atat lor cat si spectatorului. Scena in care cei trei intra la un vernisaj de arta contemporana ilustreaza nepotrivirea dintre cele doua lumi. Cineva ii atrage atentia lui Vinz ca sta in fata unui tablou. Vinz ii spune: "Tu esti tabloul".

La Haine e mai sincer si mai percutant decat Boyz N'the Hood, Menace 2 Society, si alte filme care exploreaza tensiunile rasiale la inceputul anilor '90. Important nu e cum cazi, ci cum aterizezi. Asta e tot ce incearca sa iti transmita filmul. Si nu e deloc putin.