Inception

Ultimul film al băiatului-minune Christopher Nolan (Memento, Prestige, The Dark Knight) e ca trenul care apare nitam-nisam in visul unui personaj şi o ia la goană fără şine pe străzile oraşului: e mare, greoi, şi deraiază spectaculos.
Aşteptat cu nerăbdare într-o vară mai secetoasă ca de obicei (în care a ajuns să îmi lipsească până şi derizoriul unui nou Transformers), Inception e promovat ca un blockbuster cerebral (high-concept e termenul preferat de publicul american) bazat pe o idee originală a unuia dintre cei mai creativi regizori contemporani. Cobb (Di Caprio, jucând corect acelaşi rol din Shutter Island) e cel mai experimentat "extrăgător" de informaţii din vise de pe piaţă. Când este solicitat de un personaj asiatic misterios cu resurse aparent nelimitate (Ken Watanabe, magistral în redarea ambiguităţii personajului său), cu promisiunea ştergerii cazierului, să sădească o idee în subconştientul unui tânăr bogat (Cillian Murphy), Cobb îşi asamblează echipa: indianul (devenit obligatoriu în filmele americane din ultima perioadă) preparator de substanţe, arhitecta Ariadne care proiectează locaţiile viselor (Ellen Page, jucând plat, ca de obicei), Arthur care le documentează (Joseph Gordon-Levitt, cel mai bun actor al generaţiei sale !părerea mea!), şi Eames care falsifică orice (britanicul Tom Hardy). Cei de mai sus sar dintr-un vis în altul (cam ca Iona prin burţile balenei) pe muzica impecabilă a lui Hans Zimmer, încercând să nu piardă contactul cu realitatea. Ca şi spectatorul care numără visele care i se succed prin faţa ochilor.
Problema filmului nu e că ar fi lipsit de idei, ci că e supraaglomerat de ele. Personajele recită informaţii legate de logica viselor (expozitiv, ca în Codul lui Da Vinci), tot filmul, neştiind când să se oprească, parcă întrebându-l permament pe spectator "ai înţeles?". Nu ştie să se oprească nici Marion Cotillard, frumoasă cum o ştim, în rolul soţiei moarte a lui Di Caprio (jucată cu aplomb la fel de isteric şi de Michelle Williams în Shutter Island), care are prostul obicei de a răsări previzibil în acelaşi punct (când ne e lumea mai dragă) în mai toate visele înşirate pe retină.
Spectatorul e atât de ocupat să ţină socoteala viselor că uită de personaje şi de dramele lor; când Cobb rememorează o scenă tragică din trecutul său, momentul e mai degrabă unul de respiro în economia celor 148 de minute.
Secvenţele de acţiune/visele pendulează între sublim (o minunată secvenţă la gravitaţie zero, care justifică pe deplin preţul biletului), scurt (faimoasa curbare a Parisului din trailer), repetitiv (trenuri şi apă peste tot), kitch (oraşul inundat a la Artificial Intelligence) şi ridicol (asediul unei fortăreţe înzăpezite, luat direct din Modern Warfare 2). Avem şi aici o problemă: aşa inegale cum sunt în execuţie şi originalitate, trei dintre aceste vise sunt editate în paralel pentru că se întâmplă, vezi doamne, în acelaşi timp. Rezultatul muncit de regizor, finalul simultan, nu are efect de "wow", cum ar fi meritat scena formidabilă menţionată, ci de "hm".

Trăgînd linie, Inception e o apariţie insolită, iar Nolan primeşte punte pentru ambiţie şi îndemânarea cu care cheltuie bugete zdravene. Dar e cam mult balast ce ar fi trebuit să pice la montaj.
Cea mai hazlie scenă a filmului: la un moment dat, Michael Caine (protagonist a două scene!) ,care aici NU îl interpretează pe Alfred, îi cară valiza lui Cobb la aeroport. Defect profesional dintr-un alt film.

Soul Kitchen

"Life is what happens to you while you are busy making other plans."

Soul Kitchen nu e titlul unei compilaţii de muzică soul, ci o cârciumă de cartier într-un vechi depozit dezafectat de lângă o veche cale ferată. E de asemenea şi prima comedie pur-sânge a celui mai in vogă cineast tânăr german, de origine turcă, Fatih Akin. Răsfăţat de public şi de critică deopotrivă după excelentul Gegen Die Wand (2004) şi inegalul Auf den Anderen Seite (2007), Akin se joacă de-a filmul şi ne distrează şi pe noi în sălile de mall bucureştean fără aer condiţionat.
Bucătăria lui Akin e colorată şi plină de gust ca un ghiveci de legume, asezonat cu popcorn şi cola. Fidel originilor sale de emigrant, explorate în cheie dramatică in filmele anterioare, Akin se îndreaptă de această dată spre comunitatea greacă. Eroul său, Zinos, e proprietarul cârciumii cu pricina (titlul românesc o numeste impropriu tavernă, deşi nu e la subsol). Pe lângă proprietar de drept, Zinos mai e şi iubitul unei nemţoaice blonde înalte care îl anunţă că pleacă la Shanghai, fratele lui Illias, paria de cartier şi puşcăriaş cu jumătate de normă (Moritz Bleibtreu), şeful unei nemţoaice cu ochi albaştri şi al unui bucătar turc genial cu prisos de mândrie (Birol Ünel din Gegen die Wand, aici subfolosit). Pacostele sale (în afară de blondă) sunt o hernie de disc supărătoare şi un fost coleg de generală ajuns mafiot, care işi doreşte terenul pe care e construită Soul Kitchen.
Soul Kitchen urmează reţeta reuşitei comediilor englezeşti: în lumea sa, Zinos e înconjurat de personaje secundare excentrice: Moş Sokrates nu are bani să îşi plătească chiria dar asistă distrat şi cu căştile pe urechi la petrecerile de pomină; bucătarul Shayn e dat afară de la un restaurant de lux pentru că refuzase să îi prepare un gazpacho fierbinte unui client.
Filmat fără cusur şi montat frenetic, filmul lui Akin exultă de viaţă: la cârciumă vine lume care cere cartofi prăjiţi şi primeşte delicatese, fac repetiţii trupe de rock de garaj, petrecerile private sunt condimentate cu substanţe miraculoase din scoarţă de copac de Honduras, Zinos îşi tratează hernia la un "spărgător de oase" cu turban alb. Are ceva din naivitatea celuilalt film plin de muzică bună a anului - The Boat that Rocked, şi din neverosimilul Concertului lui Radu Mihăileanu: un nasture zboară în cutia de bomboane mentolate şi e înghiţit la momentul oportun, salvând situaţia. Lecţia de viaţă se limitează la sfatul de a nu i-o trage Fiscului, să nu cumva să ţi-o tragă şi el ţie.

Nu ştiu cât se mai plimbă prin malluri, aşa că grabiţi-vă. Cred că au reparat aerul condiţionat.

P.S: Traducerea, evident după o subtitrare în engleză, iscă zâmbete neforţate: un personaj cu porecla Mehehe e în traducere Goat.

Şi puţină trivia: pe când filma Im Iuli, un road movie foarte plăcut ochiului (2000, cu acelaşi Bleibtreu), lui Akin i s-a refuzat de către autorităţi să filmeze în România. Prin urmare regizorul face doar poze, pe care le foloseşte în film. Indignat, Akin apare într-un rol episodic, jucând un agent vamal român.

The Imaginarium of Doctor Parnassus - Din reţetarul lui Terry Gilliam

Terry Gilliam (fost Monty Python, convertit regizor) e probabil cel mai ghinionist auteur al vremurilor noastre. În 1985, în urma unei faimoase dispute cu producătorii, Brazil ieşea pe piaţă retăiat şi fără finalul sumbru filmat de Gilliam. Ameninţând că îşi reneagă creaţia, Gilliam reuşeşte în cele din urmă să-şi recupereze dreptul de final cut. Azi, Brazil e unanim considerat capodopera sa. Trei ani mai târziu, The Adventures of Baron Munchausen, producţie de multe milioane de dolari, devenea unul dintre cele mai notorii eşecuri de casă ale ultimelor decenii. În 1999, după o furtună de gheaţă ce distruge un întreg platou şi îmbolnăvirea gravă a actorului titular, Jean Rochefort, ecranizarea lui Don Quijote e oprită din faşă de asiguratori. Pe 22 ianuarie 2008, în toiul filmărilor celui mai recent film al său, The Imaginarium of Doctor Parnassus, Heath Ledger moare la 29 de ani. Gilliam însă nu se predă: îi cheamă pe Depp, cu care mai lucrase la Fear and Loathing in Las Vegas (1998) şi pe care îl distribuise in Don Quijote, Jude Law şi Colin Farell să termine filmul. În 2009, filmul avea premiera la Festivalul de la Cannes.
Parnassus (Christopher Plummer), un călugăr tibetan, câştigă un pariu faustic cu Diavolul (Tom Waits) în urma căruia capătă nemurirea. O mie de ani mai târziu , străbate lumea cu un teatru ambulant ce face legătura dintre lumea reală şi lumea imaginaţiei, însoţit de fiica sa de 16 ani, Valentina, un pitic şi un tânăr vagabond. Nemurirea nu îi prieşte lui Parnassus, care trăieşte la marginea societăţii, în mizerie, înconjurat de vagabonzi şi inadaptaţi. Diavolul, sau Mister Nick, cum îi place să se autointituleze, îi dă mereu târcoale ademenindu-l cu pariuri. Cu trei zile înainte ca fiica sa să împlinească 16 ani şi ca Diavolul să îi ia sufletul ca urmare a pariului făcut, trupa ambulantă îl salvează din ştreang pe Tony, un filantrop decăzut (Heath Ledger), eveniment care pare să încline balanţa în favoarea lui Parnasus, în cursa de a ademeni primul cele cinci suflete necesare pentru a-şi salva fiica.. Dar în Imaginarul Doctorului Parnassus majoritatea lucrurilor nu sunt ceea ce par.
Conceptual, Imaginarium se apropie cel mai mult de The Fisher King (1991), unde Gilliam filma lumea celor fără adăpost care trăiau la graniţa dintre palpabil şi mistic. Dacă Robin Williams era un cavaler în căutarea Graalului, Parnassus (un Christoper Plummer foarte nuanţat, perfect ales ) e în căutarea fiicei sale prin deşertul imaginaţiei. Trecerea în Imaginarium, ca a lui Alice prin oglindă, e calea spre o lume în care legile fizicii nu se aplică, creată digital, în care o doamnă între două vârste găseşte bijuterii şi un hotel pentru aventuri de-o noapte, iar patru gangsteri ruşi vorbesc engleză fluent. Tony-ul lui Heath Ledger, ghid şi apoi protagonist al călătoriilor spre lumea cealaltă, se întrupează succesiv în trei avataruri distincte (genială găselniţa lui Gilliam de a "acoperi" lipsa lui Ledger, ajutat şi de faptul că acesta îşi terminase mare parte din filmările în locaţie). Mefisto-ul lui Tom Waits, cu pălărie , ţigaretă cu filtru şi mustaţă à la Clark Gable, ca şi cel al lui Goethe, e alunecos şi cu intenţii ce îi scapă lui Parnassus, chiar şi după 1000 de ani de convieţuire. Nu poţi să nu zâmbeşti când aruncă o privire ştrengară direct spre cameră.
Ca de obicei, execuţia lui Gilliam e haotică. Influenţele livreşti stufoase (celora deja menţionate li se adaugă trimiteri la Waiting for Godot - costumul negru şi bowler hat-ul lui Waits, etc), desele schimbări de ton, coerenţa ce alunecă în actul al treilea, auto-ironia şi mai ales aglomerarea vizuală (nuanţată digital de această dată) pot obosi şi chiar irita pe alocuri. Însă demersul lui Gilliam, şi abnegaţia de a-şi duce proiectul la bun sfârşit nu pot sa nu impresioneze. Sunt două ore de calitate "From Heath Ledger and his friends", aşa cum stă scris pe genericul final.


PS: The Man Who Killed Don Quixote, dubla a doua, se află în faza de pre-producţie. Gilliam nu se lasă.

10 Filme din 2009

Să începem.

10. Star Trek (J. J Abrams)

J. J. Abrams a pompat energie în seria Mission: Impossible, apoi a încercat acelaşi lucru cu Star Trek şi i-a ieşit de minune. De departe cel mai entertaining SF de anul acesta, Star Trek reuşeşte pentru că are inteligenţa de a nu reinventa roata, rămânand fidel atât seriei originale şi milioanelor de trekkies înrăiţi. Cea mai bine aleasă distribuţie a anului (şi foarte eclectica, în care Simon Pegg vine cu accentul britanic, Zoe Zaldana aduce graţie, Zachary Quinto e Leonard Nemoy în oglindă, iar Eric Bana e villain!), un scenariu plin de nerv - povestea e prequel la prima serie Star Trek, aducând laolaltă echipajul original - , chiar dacă nu mereu coerent (salturile temporale pot da unele bătăi de cap), efecte speciale superioare. Cel mai piratat film al anului, potrivit site-urilor "de specialitate".

9. 9 (Shane Acker)

Recunosc, acesta e mai mult un artificiu, dar nu m-am putut abţine. Doar unul dintre cele 3 filme cu 9 în titlu lansate anul acesta (District 9 si Nine sunt celelalte două), 9 este o animaţie produsă de Tim Burton, combinaţie liberă de Pinocchio (eroii sunt toţi păpuşi din cârpă cărora creatorul său le-a insuflat viaţă şi pe care i-a numerotat până la 9), Matrix/Terminator (viitorul post-apocaliptic în care maşinile au căpătat conştiinţă) şi elemente de roman steampunk (viaţa artificială care îşi trage seva vieţii din sufletele oamenilor). Shane Acker adaptează propriul short din 2005 într-un lungmetraj animat cu multă vervă, şi fără lungimi inutile.

8. Away we go (Sam Mendes)

Regizorul Sam Mendes (American Beauty, Road to Perdition) şi scriitorul- scenarist Dave Eggers au adus cel mai sensibil şi mai amuzant road-movie al anului. Burt (John Krasinski) şi Verona (Maya Rudolph) sunt un cuplu care pleacă într-o călătorie de-a lungul şi de-a latul Americii, în căutarea locului perfect în care să aducă pe lume şi să îşi crească primul copil. Personajele stranii din reţeta de road-movie, câteva apariţii-surpriză (Jeff Daniels, Maggie Gylenhaal), camera niciodată inoportună a lui Mendes, soundtrack-ul ce-i adună pe Bob Dylan, Lou Reed şi George Harrison sunt tot atâtea motive de a nu-l rata.

7. Poliţist, adjectiv (Corneliu Porumboiu)

Cel mai curajos film al anului. Nu neapărat românesc, ci în general. Fals film poliţist (ancheta nu este preocuparea principală, ci mai degrabă pretext pentru manifestul estetic realist al regizorului), Poliţist, adjectiv explorează conflicte interioare şi relativitatea unor concepte abstracte înţelese în mod eronat în cheie absolută: dreptate, morală, vină, lege. Camera îl urmăreşte cu o răbdare nesfârşită pe poliţistul interpretat de Dragoş Bucur în timpul lungilor ore de filaj, apoi în drumul spre confruntarea cu şeful său - Vlad Ivanov. Cea mai percutantă scenă finală a anului.

6. Where the Wild Things are (Spike Jonze)

Alegoric. Liric. Ataşant. Unic. Mult aşteptata/amânata revenire a lui Spike Jonze după Adaptation (2002), totodată primul film al său care nu e scris de Charlie Kaufman, e călătoria imaginaţiei unui copil pe o insulă populată cu creaturi păroase cu nasul borcănat şi labe de urs, unde găseşte prietenia şi ataşamentul. Jonze refuză să genereze pe calculator creaturile, preferând să îmbrace oameni adevăraţi în costume şi să le animeze doar expresiile faciale. Ce mai bună coloană sonoră a anului: Karen O (solista Yeah Yeah Yeahs) şi cea mai bună interpretare a unui copil: Max Records - (chiar aşa îl cheamă!).

5. Mary and Max (Adam Elliot)

Încă o dovadă că animaţia stop-motion e departe de a-şi fi spus ultimul cuvânt. Povestea (reală!) dulce-amăruie a prieteniei-prin-corespondenţă dintre un bătrân newyorkez bolnav de sindromul Asperger şi o tânără australiancă începe când Mary deschide la întâmplare o carte de telefoane din New York şi trimite o scrisoare. Cei doi inadaptaţi (Max poartă permanent o caschetă, când merge pe stradă, pentru a speria păsările, mănîncă hot-dogs cu ciocolată, Mary este o fetiţă fără prieteni şi multe complexe) îşi vor scrie tot restul vieţii lui Max, până la revederea emoţionantă. Surpriza anului la Animest.

4. The Limits of control (Jim Jarmusch)

Un asasin laconic şi fără nume (Isaac de Bankole) ajunge în Spania pentru o misiune. Primind indicii în cutii de chibrituri de la diferite personaje stranii (jucate printre alţii de Gael Garcia Bernal, Tilda Swinton etc.), traversează o Spanie filmată impecabil în culori deschise de către Christopher Doyle (cameramanul predilect al lui Wong Kar-Wai). O apariţie-surpriză a unui actor special pentru Jarmusch. Un film ca o reverie. Sau ca o fondantă de ciocolată, dacă nu vă place să visaţi cu ochii deschişi.

3. The Hurt Locker (Kathryn Bigelow)

Cronica aici.

2. Avatar (James Cameron)

Cameron demonstrează că, dacă are la dispoziţie 12 ani, 300 de milioane de dolari şi multă imaginaţie, ne poate transporta pe toţi timp de 160 de minute pe Pandora. Jake Sully este un soldat paraplegic căruia, în virtutea apropierii genetice de fratele său geamăn mort, i se dă şansa de a-şi recupera picioarele, cu o condiţie: să îşi transfere temporar conştiinţa într-un trup hibrid (avatar) ce combină ADN uman cu ADN Na'vi (populaţia băştinaşă de pe luna Pandora) .Văzut în Imax 3D, Avatar este o experienţă senzorială. Pandora este o lume redată în detaliu impresionant, care respiră prin toţi porii ei digitali, de la creaturile care o populează şi până la pământul pe care calcă Jake pentru prima dată în noul său corp umanoid albastru înalt de patru metri. In ciuda criticilor la adresa poveştii (prea derivativă, au spus mulţi, amintind asemănarile cu Pocahontas şi Dances with wolves), Avatar este primul film pentru care va fi amintit anul 2009. Cameron îşi păstrează deocamdată coroana de Rege al Lumii... Digitale.

1. Inglourious Basterds (Quentin Tarantino)

Cronica aici.


Acestea sunt alegerile mele. Pe voi ce filme v-au impresionat anul care a trecut?

Bad Lieutenants

Vampires are lucky, they can feed on others. We gotta eat away at ourselves. We gotta eat our legs to get the energy to walk. We gotta come, so we can go. We gotta suck ourselves off. We gotta eat away at ourselves til there's nothing left but appetite. We give, and give and give crazy.

1992

Aruncand un ochi pe filmografia lui Harvey Keitel, raspunsul la intrebarea " Cine e cel mai pacatos personaj jucat?" pare simplu: Iuda in controversatul "The Last Temptation of Christ" (Martin Scorsese, 1988). Ei bine, nu. Caci Harvey Keitel e Bad Lieutenant (Abel Ferrara,1992). Si personajul sau (fara nume!) e dincolo de orice izbavire, intr-un New York in care atat legea cat si morala crestina sunt arbitrare.
"No one can kill me. I'm blessed. I'm a fucking catholic", ii zice locotenentul sfidator agentului de pariuri, caruia ii datoreaza 60.000 de dolari pe care nu ii poate procura. Apoi fumeaza, prizeaza, injecteaza. Fura droguri de la scena unei crime. Impusca radioul din masina in plin trafic, cand acesta ii da o veste proasta. Gustul pentru soc al lui Ferrara pare sa fie imposibil de stins (pai da, ca asa ii sade bine unui regizor-cult): un mic threesome asezonat cu nuditate frontala, violarea unei maici de catre doi hispanici, o auto-satisfacere cel putin bizara, toate in prima jumatate a filmului. Tonul e dat. Tot esafodajul de imoralitate al locotenentului e dat apoi peste cap: calugarita isi iarta atacatorii. Iar locotenentul intreaba Cristul care i se arata in biserica, oglinda a unei constiinte inecate in pacat: "Where were you? Where the hell were you?". Locotenentul e un invins.

Fast-forward. 2009

Terence : Shoot him again.
Deshaun: What for?
Terence: His soul is still dancing.

2008. O veste cel putin stranie. Werner Herzog, legendarul regizor german (cunoscut mai ales pentru cele doua capodopere Aguirre, Der Zorn Gottes si Fitzcarraldo - roade ale colaborarii tumultoase cu Klaus Kinski), impreuna cu actorii principali din excelentul Ghost Rider (atentie: ironie), Nicolas Cage si Eva Mendes, filmeaza un remake al clasicul obscur al lui Abel Ferrara, intitulat Bad Lieutenant: Port of call New Orleans.
2009. Noiembrie. In mall-urile bucurestene e lansat cu numele telenovelistic si infantil-explicativ "Pacatele unui politist".
Spectatorul X citeste distributia - Cage, Mendes, Xzibit, Val Kilmer- si intra in sala asteptand exploziile. Ce primeste in schimb? Scena unui accident filmata din pespectiva unui crocodil.ce se intampla sa traverseze strada. Iguane imaginare. O Eva Mendes dezamagitor de imbracata.
Spectatorul Y intra in sala cu asteptarile date la minim, cu lectiile facute de acasa (adica stie deja ca nu e un remake, ci adaptare libera dupa un scenariu anterior), cu primul Bad Lieutenant deja vizionat. Stie ca Nicolas Cage e bun atunci cand e nevrotic si over the top, frizand cabotinismul fara a ajunge acolo (Adaptation, Raising Arizona, Matchstick Men). Isi aminteste ca si Klaus Kinski era asa cand Herzog il lasa sa se desfasoare, si spera. Insa efectul pe care filmul il are asupra lui e acelasi ca cel pe are il are asupra celuilalt spectator. Caci filmul lui Herzog este bulversant atat pentru X cat si pentru Y.
Ambiguitatea morala a locotenentului (are si nume: Terrence) e atat de adanca (salveaza un detinut de la inec in timpul uraganului Katrina, obliga o tanara la favoruri sexuale sub ochii inspaimantati ai prietenului ei, dar are sentimente autentice pentru prostituata careia ii gaseste clienti si pe care mai apoi o ia de nevasta), conturul personajului este atat de ingrosat (la propriu: niste dureri cronice de spate ii schimonosesc permanent fata), reactiile sale sunt atat de nenaturale si neasteptate(ameninta o batrana imobilizata privand-o de oxigen pentru a afla informatii), incat ramane la o distanta ce nu poate fi recuperata. Herzog nu vrea sa si-l apropie pe spectator, nu isi propune ca filmul sa rezoneze la nivel moral. Cliseele (sportivul care refuza sa "tranteasca" un meci - vezi Pulp Fiction-; politistul corupt; prostituata cinstita; martorul neajutorat ce trebuie protejat; gangsterul jucat de un rapper) sunt intoarse pe dos, golite de continut, cu efect parodic.
Dispare elementul religios din primul Bad Lieutenant (care functiona excelent ca parghie pentru motivarea degradarii morale, caderea in pacat a locotenentului fiind raportata in final la pierderea credintei), si in lipsa lui, inlocuit de detasare, filmul isi pierde miza. Devine comedie. Neagra ca smoala, dar comedie.
Herzog ii da drumul locotenentului sa se plimbe liber printr-un New Orleans post-Katrina, care seamana neasteptat de mult cu jungla amazoniana din Aguirre si Fitzcarraldo. Personajul lui Terrence nu e o actualizare a locotenentului original, ci mai degraba o intoarcere la instinctiv, la primar. Ca si primul locotenent, si Terrence prizeaza, si el isi procura droguri prin jaf, si el pariaza pe meciuri de fotbal. Are acelasi miros hiperdezvoltat al strazii, aceeasi lipsa de control. Dar el nu e un invins, pentru ca se adapteaza. Nu are nevoie de izbavire, pentru ca e descurcaret. In lipsa credintei, se izbaveste singur.

Top 10 filme nevazute

Pentru fiecare film obscur de serie C (Robinson Crusoe on Mars anyone? Warlords of Atlantis?) exista 2 filme cu faima pe care nu le-am vazut. De ce? Voi cauta explicatii in topul ce urmeaza. Atentie cititori sensibili, urmeaza pasaje de sinceritate extrema.
Topul e incropit in functie de notorietate, premii, incasari. Am decis sa renunt la filmele de dinainte de 1970 din motive de spatiu (nu sunt dispus sa renunt la ideea de Top 10). Astfel au cazut la montaj It happened one night (Frank Capra, 1934), My Fair Lady (George Cukor, 1967), The Sound of Music (1965, Robert Wise), The Good, the Bad and the Ugly (Sergio Leone, 1966 - am vazut insa remake-ul coreean de anul asta, The Good, the Bad and the weird...), The Birds (Alfred Hitchcock, 1963). De ce nu le-am vazut? Unele sunt prea lungi (The Good...), sau sunt westernuri prea lungi (The Good... din nou - apropo, nu am vazut niciodata vreun film cu John Wayne), sau il contin pe Clint Eastwood (acelasi The Good…, dar nu am vazut nici A fistful of dollars). Altele pentru ca sunt musical-uri (The Sound…, My fair lady,). Unele pentru ca sunt despre pasari ucigase.

Sa vedem cu ce ramanem:

10. The Curious Case of Benjamin Button (2008)

Aflat pe locul 10 doar pentru ca e nou. In cel mai trist caz, va avansa in topul asta pe masura ce voi imbatrani fara sa-l fi vazut. Imi place David Fincher, Benjamin venea dupa excelentul Zodiac, a avut 13 nominalizari la Oscar, nu am nimic cu Brad Pitt. L-am asteptat cu infrigurare. Apoi am aflat ca are 3 ore. Si ca aduce cu Forrest Gump (deh, acelasi scenarist). Si acele nominalizari la Oscar au efect invers asupra mea. Deocamdata ma abtin. Nu e greu.

9. Million Dollar Baby (2004)

Eastwood primea mentiune de onoare si inainte de top, iata prima dintre intrari. Cea mai recenta. Exceptand Dirty Harry, Gran Torino si Mystic River, filmografia lui Clint Eastwood se imparte pentru mine in doua. Filme care nu mi-au placut (In the line of Fire, Absolute Power, Changeling) si filme pe care nu le-am vazut (celelalte). In ceea ce priveste filmele cu box, prefer Raging Bull. Sau Rocky IV. Ala in care se bate cu rusul.

8. Chicago (2002)

Musical. Hairspray a fost simpatic. Moulin Rouge nu. De ce incep unii sa cante la mijlocul propozitiei? Niciodata raspunsul nu e: Pentru ca au voce.

7.Ghandi-Ali-Ray-Walk the Line-Chaplin

Aici am trisat putin. Dar si scenaristii triseaza, caci toate sunt filme care pot fi subtitrate: Marirea si Decaderea lui... Previzibil. Mi-a placut insa Malcolm X.

6. Bram Stoker's Dracula

Cel al lui Coppola, din 1992. A fost pe la toate televiziunile, am schimbat mereu canalul. Am prins odata o scena cu Keanu Reeves. Toxic.

5. Interview with a vampire (1994)

Mi-a picat in maini Vampirul Lestat de Anne Rice. Apoi mi-a picat din maini. Restul e istorie.

4. Unforgiven (1992)

Tot Clint Eastwood. Second entry. Din aceleasi motive pentru care am omis The good, the bad and the Ugly. Dar e mai recent, asa ca se califica.

3. The Exorcist (1973)

In cazul acesta, nu am nicio scuza. Sunt bune si topurile astea la ceva. Iti amintesti unde ai dat chix. Il vad saptamana asta, promit. Varianta aniversara director's cut se numeste: The Exorcist: The Version You've Never Seen. Ironic, nu?

2. Shakespeare in love (1998)

Hmm... Alt film de Oscar. N-am tragere de inima cu ele, ce mai.

1. Dirty Dancing (1987)

Nu stiu nimic despre el. Nu l-am vazut. Evident, nu am vazut nici continuarea. N-ati stiut? Exista. Am aflat cand m-am documentat pentru topul asta. Sunt bune si topurile astea la ceva. Iti amintesti unde ai dat chix.

Incep sa ma repet, asa ca ma opresc. Punct. Ce pacat ca am doar 10 degete...

Inglourious Basterds

"THIS is the face... of Jewish vengeance!", striga protagonista ultimei excentricitati marca Tarantino, inainte de a pune pe jar la propriu un cinematograf plin de nazisti, incluzandu-i aici si pe cei care conteaza...

Dupa ce a dinamitat Festivalul de la Sundance cu filmul sau de debut, Reservoir Dogs, si apoi lumea intreaga cu Pulp Fiction, Tarantino a parut sa isi caute identitatea cinematografica, ducand pe umeri inca de la 31 de ani greutatea a doua capodopere. Au urmat o ecranizare dupa Elmore Leonard, Jackie Brown (un pas inapoi dupa parerea multora, in fapt un film surprinzator si matur), cele doua "volume" Kill Bill (film prea lung pe care nu accepta sa il editeze, asa ca il injumatateste - si bine face), si joaca de-a Grindhouse-ul, Death Proof, alaturi de prietenul si colaboratorul lui Robert Rodriguez.
Am ajuns asadar la Inglourious Basterds. Anuntat cu surle si trambite in competitie la Cannes 2009, ca o privire revizionista asupra celui de-al Doilea Razboi Mondial, ramane filmul care ne face cunostinta cu un mare actor: Christoph Waltz (premiul de interpretare la Cannes si Oscar 2010 pentru rol secundar). Stiu ca 2010 e abia la anul.

Cei care asteptau ca Brad Pitt sa il interpreteze pe Soldatul Ryan au avut parte de o surpriza. Caci Basterds nu e un film de razboi, ci un film de Tarantino. Iar Tarantino are inteligenta de a specula faptul ca Cinematograful nu e tributar Istoriei.

"Film de Tarantino", grup nominal = amestec de referinte obscure (asa cum istoria e o rescriere, titlul e o rescriere jucausa a filmului de serie B "The Inglorious Bastards" (1976, Enzo Castellari), referinte "la vedere" (westernurile spaghetti ale lui Sergio Leone - un mexican standoff ca la carte intr-o taverna frantuzeasca(!)), si gaguri vizuale (superiorul interpretat de Mike Myers -alt semn de exclamare - il invita pe soldatul venit in audienta sa se serveasca cu bautura dintr-un bar-glob, ca cel din barlogul lui Dr. Evil in Austin Powers).

Asadar.

Bastarzii condusi de Lt. Aldo Raine (Brad Pitt cu accent de Tennessee si cu o privire perplexa pe care o arboreaza cu afectare tot filmul) sunt o trupa de soldati americani care baga in sperieti armata germana. Misiunea lor: scalparea cat mai multor soldati nazisti (optional, folosind bata de baseball ca incalzire). Afland ca tot Inaltul Comandament al Germaniei naziste va asista, la Paris, la premiera unui film de propaganda (cu si despre un lunetist german care a impuscat 300 de soldati ai Aliantei), trupa de soc a lui Raine, ajutata de o actrita germana (Diane Kruger, blonda), un britanic fost critic de film (chemat pentru expertiza sa in probleme cinematografice!), si un german pur-sange violent, laconic si fara simtul umorului (Til Schweiger, facand pauza de la filmele lui Uwe Boll) se indreapta spre premiera incarcati de explozibil. Cele mai bune intentii le are si evreica Shosanna Dreyfus (Mélanie Laurent, impecabila si eleganta), patroana cinematografului, a carei familie fusese vanata si spulberata de catre cainele de paza al lui Goebbels, Col. Hans Landa (Christoph Waltz). Pe ecran se mai plimba soldatul-lunetist devenit actor-erou Fredrick Zoller (Daniel Brühl, dupa Goodbye, Lenin), cativa soldati germani fara nume si fara scalp, un basterd evreu care manuieste cu precizie bata de baseball (poreclit The Bear Jew si jucat de regizorul lui Hostel (!) Eli Roth), Goebbels, Churchill si Inaltul Comandant insusi.

Intr-un scenariu populat in mod voit cu personaje caricaturale, Christoph Waltz e formidabil. Fara indoiala ca rolul sau era ofertant, insa Waltz, fluent in germana, engleza si italiana, adauga manierisme (felul in care isi aprinde pipa supradimensionata, felul in care isi bea laptele si isi mananca strudelul cu mere - obligatoriu cu frisca, pauzele indelung calculate, modulatia vocii) care ii fac personajul mai mare decat ecranul. Si il fac pe Pitt mic, atunci cand sunt fata in fata.

Ce i-a facut numele lui Tarantino, ce ne place la filmele lui, e felul in care imprumuta. Din filmele altora, din filmele sale, din realitate. Si Basterds, chiar daca e mai unitar stilistic si mai echilibrat scenaristic decat eforturile precedente, nu face exceptie: Ennio Moriccone si David Bowie pe coloana sonora; shootout-ul a la John Woo; impartirea pe capitole din Kill Bill, inserturile (narate de Samuel "Ezechiel 25:17" L. Jackson), picioarele goale (de data asta nu ale Umei Thurman), si sange. Mult sange. E o comedie a ororilor/erorilor, in care evreilor li se face dreptate. Sort of.

Nu stiu ce face Tarantino acum, probabil ca isi cauta in continuare capodopera, fiindca isi permite si pentru ca e pretentios. Pentru spectator insa e un regal.