Inglourious Basterds

"THIS is the face... of Jewish vengeance!", striga protagonista ultimei excentricitati marca Tarantino, inainte de a pune pe jar la propriu un cinematograf plin de nazisti, incluzandu-i aici si pe cei care conteaza...

Dupa ce a dinamitat Festivalul de la Sundance cu filmul sau de debut, Reservoir Dogs, si apoi lumea intreaga cu Pulp Fiction, Tarantino a parut sa isi caute identitatea cinematografica, ducand pe umeri inca de la 31 de ani greutatea a doua capodopere. Au urmat o ecranizare dupa Elmore Leonard, Jackie Brown (un pas inapoi dupa parerea multora, in fapt un film surprinzator si matur), cele doua "volume" Kill Bill (film prea lung pe care nu accepta sa il editeze, asa ca il injumatateste - si bine face), si joaca de-a Grindhouse-ul, Death Proof, alaturi de prietenul si colaboratorul lui Robert Rodriguez.
Am ajuns asadar la Inglourious Basterds. Anuntat cu surle si trambite in competitie la Cannes 2009, ca o privire revizionista asupra celui de-al Doilea Razboi Mondial, ramane filmul care ne face cunostinta cu un mare actor: Christoph Waltz (premiul de interpretare la Cannes si Oscar 2010 pentru rol secundar). Stiu ca 2010 e abia la anul.

Cei care asteptau ca Brad Pitt sa il interpreteze pe Soldatul Ryan au avut parte de o surpriza. Caci Basterds nu e un film de razboi, ci un film de Tarantino. Iar Tarantino are inteligenta de a specula faptul ca Cinematograful nu e tributar Istoriei.

"Film de Tarantino", grup nominal = amestec de referinte obscure (asa cum istoria e o rescriere, titlul e o rescriere jucausa a filmului de serie B "The Inglorious Bastards" (1976, Enzo Castellari), referinte "la vedere" (westernurile spaghetti ale lui Sergio Leone - un mexican standoff ca la carte intr-o taverna frantuzeasca(!)), si gaguri vizuale (superiorul interpretat de Mike Myers -alt semn de exclamare - il invita pe soldatul venit in audienta sa se serveasca cu bautura dintr-un bar-glob, ca cel din barlogul lui Dr. Evil in Austin Powers).

Asadar.

Bastarzii condusi de Lt. Aldo Raine (Brad Pitt cu accent de Tennessee si cu o privire perplexa pe care o arboreaza cu afectare tot filmul) sunt o trupa de soldati americani care baga in sperieti armata germana. Misiunea lor: scalparea cat mai multor soldati nazisti (optional, folosind bata de baseball ca incalzire). Afland ca tot Inaltul Comandament al Germaniei naziste va asista, la Paris, la premiera unui film de propaganda (cu si despre un lunetist german care a impuscat 300 de soldati ai Aliantei), trupa de soc a lui Raine, ajutata de o actrita germana (Diane Kruger, blonda), un britanic fost critic de film (chemat pentru expertiza sa in probleme cinematografice!), si un german pur-sange violent, laconic si fara simtul umorului (Til Schweiger, facand pauza de la filmele lui Uwe Boll) se indreapta spre premiera incarcati de explozibil. Cele mai bune intentii le are si evreica Shosanna Dreyfus (Mélanie Laurent, impecabila si eleganta), patroana cinematografului, a carei familie fusese vanata si spulberata de catre cainele de paza al lui Goebbels, Col. Hans Landa (Christoph Waltz). Pe ecran se mai plimba soldatul-lunetist devenit actor-erou Fredrick Zoller (Daniel Brühl, dupa Goodbye, Lenin), cativa soldati germani fara nume si fara scalp, un basterd evreu care manuieste cu precizie bata de baseball (poreclit The Bear Jew si jucat de regizorul lui Hostel (!) Eli Roth), Goebbels, Churchill si Inaltul Comandant insusi.

Intr-un scenariu populat in mod voit cu personaje caricaturale, Christoph Waltz e formidabil. Fara indoiala ca rolul sau era ofertant, insa Waltz, fluent in germana, engleza si italiana, adauga manierisme (felul in care isi aprinde pipa supradimensionata, felul in care isi bea laptele si isi mananca strudelul cu mere - obligatoriu cu frisca, pauzele indelung calculate, modulatia vocii) care ii fac personajul mai mare decat ecranul. Si il fac pe Pitt mic, atunci cand sunt fata in fata.

Ce i-a facut numele lui Tarantino, ce ne place la filmele lui, e felul in care imprumuta. Din filmele altora, din filmele sale, din realitate. Si Basterds, chiar daca e mai unitar stilistic si mai echilibrat scenaristic decat eforturile precedente, nu face exceptie: Ennio Moriccone si David Bowie pe coloana sonora; shootout-ul a la John Woo; impartirea pe capitole din Kill Bill, inserturile (narate de Samuel "Ezechiel 25:17" L. Jackson), picioarele goale (de data asta nu ale Umei Thurman), si sange. Mult sange. E o comedie a ororilor/erorilor, in care evreilor li se face dreptate. Sort of.

Nu stiu ce face Tarantino acum, probabil ca isi cauta in continuare capodopera, fiindca isi permite si pentru ca e pretentios. Pentru spectator insa e un regal.