Filmele anului 2011

10. Warrior (Gavin O'Connor)

Doi dintre cei mai promiţători actori ai momentului, Tom Hardy (Bronson, Inception) si Joel Edgerton (Animal Kingdom) se înfruntă într-un turneu de Mixed Martial Arts. Se întâmplă ca cei doi să fie fraţi şi să aibă nevoie de bani. Se întâmplă ca tatăl lor alcoolic să fie jucat de Nick Nolte (la 35 de ani după ce fusese boxeur sărac în Rich Man, Poor Man, la 20 de ani de la dezalcoolizare). Nu duce lipsă de clişee, dar e pasionant şi foarte ataşant, cu interpretări memorabile şi cea mai bună coregrafie de lupte a anului.


9. Another Earth (Mike Cahill)

Primul dintre cele două filme din acest top cu o planetă albastră pe cer. Privind distrasă o planetă identică Pământului înscrisă pe orbita noastră, o tânără provoacă un accident de circulaţie în care moare întreaga familie a unui bărbat. Patru ani mai târziu, bate la uşă să îi ceară iertare. Celălalt Pământ, scăldat în lumină albastră, e a doua şansă. Filmat pe digital, cu buget infim, „Another Earth” e onest şi original.


8. Hanna (Joe Wright)

Cronica aici.


7. Midnight in Paris (Woody Allen)


Parisul (filmat favorabil) şi Marion Cotillard sunt superbe în cel mai recent film al lui Woody Allen. Owen Wilson e un înlocuitor remarcabil pentru Allen, în rolul unui scenarist american ce descoperă oraşul la ore târzii, vizitând trecute clipe de glorie, iar Adrien Brody joacă cu panaş un oaspete-surpriză. Hemingway şi Scott Fitzgerald sunt parteneri de nădejde ai eroului. Erudit şi totodată accesibil, experienţă de cinema de neratat.


6. The Guard (John Michael McDonagh)


Un fel de Armă Mortală cu Brendan Gleeson (In Bruges) jucând un poliţist irlandez rasist şi Don Cheadle (Traffic) pe post de agent FBI de culoare, „peşte aruncat pe uscat” într-o lume pe care nu o înţelege. Lui Boyle (Gleeson) îi plac femeile, cocaina, şi (cel mai probabil) şi mâncarea. Dar nu îi lipseşte nici simţul dreptăţii şi e partener de nădejde. Everett joacă (desigur) numai după reguli. Personaje negative colorate, şi unele dintre cele mai amuzante replici ale anului.


5. Melancholia (Lars von Trier)

Celălalt film cu o planetă albastră pe cer. Cronica aici.


4. Submarine (Richard Ayoade)

Cronica aici.

3. Le Havre (Aki Kaurismaki)

Aki Kaurismaki mută din Finlanda în Franţa temele lui predilecte, traducându-şi stilul inconfundabil. Odă închinată clasei muncitoare şi căldurii umane, plină de personaje memorabile (de la protagonistul pantofar ambulant, la copilul african imigrant ilegal, la cântăreţul androgin trecut de prima tinereţe şi la cei ce se adună să bea la barul din colţ) şi umor subtil. Plin de optimism, amintind de Jacques Tati şi de Jim Jarmusch, dar încadrându-se de minune în opera lui Kaurismaki.


2. Beginners (Mike Mills)

Oliver (Ewan McGregor) află că tatăl său (Christopher Plummer) văduv şi ajuns la bătrâneţe, e gay. Că iubeşte un bărbat mult mai tânăr şi că are cancer în fază terminală. Oliver are o iubită (foarte) franţuzoaică (Melanie Laurent), actriţă cu laringită, şi un câine cu replici subtitrate. Filmul lui Mike Mills (semi-autobiografic!) e o plăcere: mult mai optimist decât sugerează sinopsisul, inventiv (povestea e spusă în flashback-uri editate inspirat). Plummer va fi probabil nominalizat la Oscar pentru rolul carierei, iar McGregor nu a fost atât de bun de multă vreme.


1. Drive (Nicolas Winding Refn)

Cronica aici.

Misiune: Imposibilă – Ghost Protocol

Una dintre cele mai consistente serii de filme de acţiune ale ultimilor ani (cu o discutabilă sincopă la episodul doi) ajunge la partea a patra, cu Cruise la 50 de ani, aceeaşi coloană sonoră ce creează dependenţă, o echipă extinsă şi regizorul lui Ratatouille (Brad Bird).


Acum la vârsta înţelepciunii, Ethan Hunt (Tom Cruise) şi echipa sa de (foşti) agenţi IMF (Impossible Missions Force), din postura de most wanted în urma unei înscenări, trebuie să oprească un cercetător nebun ce îşi doreşte dezastrul nuclear. Până aici nimic ieşit din comun. Ingredientele seriei sunt de asemenea la locul lor: locaţii exotice, măşti, voci ce dictează misiuni din receptoare ce se vor distruge în cinci secunde, vieţi ce atârnă, la propriu, de un fir de aţă, tehnologie mai mult sau mai puţin verosimilă, personaj negativ cu ambiţie, trimiteri mai mult (masca pe care o poartă Ethan la întâlnirea cu un traficant de arme) sau mai puţin obscure la episoade anterioare. Echipa lui Ethan e formată dintr-un expert în tot ce e tehnic (jucat de Simon Pegg, cel mai mare geek al Angliei, aici un fel de surogat-combinaţie de Q din seria James Bond şi Luther din celelalte Misiuni), o agentă eficientă şi frumoasă (Paula Patton) şi un „analist” cu aptitudini speciale (Jeremy Renner, care e prea bun să joace roluri secundare). În roluri negative sunt distribuiţi oameni interesanţi mai ales (din păcate) prin prisma unor roluri jucate în alte filme: Michael Nyqvist (The Girl with the Dragon Tattoo) şi Léa Seydoux (La belle personne).
Ceea ce are însă M:I special este un excelent simţ al ritmului. Acţiunea este pur şi simplu propulsată, timp de două ore, pe repede-înainte, dar filmată coerent şi cu încadrare în spaţiu ce lipseşte din filmele de acţiune recente. Cele mai bune momente ale filmului sunt cele (destul de lungi) în care misiunea se execută în tăcere: o infiltrare ingenioasă în Kremlin, o urmărire în toiul unei furtuni de nisip. Şi atracţia principală, vândută de toate trailerele şi afişele filmului: escaladarea celei mai înalte clădiri din lume, Burj Khalifa din Dubai, realizată fără dublură de un Cruise care arată că nu e atletic doar atunci când sare pe canapea la Oprah. Este scena de suspans a anului, şi o scuză bună să vedeţi filmul pe un ecran cât mai mare. O dovadă de dedicare şi nebunie (nu sunt sigur dacă în această ordine) din partea lui Cruise.
Ghost Protocol e mai conştient că e produs de franciză, şi e prin urmare mai relaxat decât celelalte episoade ale seriei. Deşi unele încercări de umor sunt forţate (ştim că Simon Pegg este amuzant, dar devine obositor), altele funcţionează foarte bine: este reuşită secvenţa în care Ethan, stând pe o balustradă îngustă la mare înălţime, are un schimb de priviri cu agentul rus care îşi aprinde ţigara la balcon şi îl aşteaptă să se predea.
Dacă Jeremy Renner va prelua seria de la Cruise, lucru vehiculat înainte de lansarea filmului, intenţie evidentă odată cu vizionarea lui (personajul său, Brandt, e pus într-o situaţie aparent fără ieşire ce trimite direct la prima Misiune), vom mai avea cu siguranţă continuări care merită văzute.
Misiune: Imposibilă – Ghost Protocol, dincolo de inerentele clişee, pe care şi le asumă însă cu braţele deschise, este entertainment curat şi eficient, făcut cu respect atât pentru o serie venerabilă cât şi pentru spectatori. Light the fuse.

A dangerous method

E lesne de înţeles ce l-a atras pe David Cronenberg la povestea ce îi are ca protagonişti pe Sigmund Freud şi pe discipolul său Carl Jung, părintele psihanalizei şi discipolul său. Pionierul horror-ului visceral, sau body horror, cum mai este numit, Cronenberg a făcut carieră din sondarea subconştientului uman, fie pentru a găsi resortul excitaţiei trăite de victimele unor accidente (în Crash), fie pentru a justifica limita extremă pe care o poate atinge experimentul ştiinţific (în The Fly), fie pentru a scoate la lumină cele mai abjecte fapte a doi fraţi chirurgi gemeni plini de obsesii ( în Dead Ringers). Paradoxal, când îşi îndreaptă atenţia spre cei doi psihanalişti, rezultatul este unul cuminte.

„O metodă periculoasă” începe cu internarea unei rusoaice depresive în sanatoriul elveţian unde lucrează doctorul Jung (Michael Fassbender). În decursul unei serii de şedinţe de terapie „prin comunicare”, aflăm că tânăra Sabina (Keira Knightley) fusese agresată fizic de tatăl său, încă din copilărie, însă căderea ei psihică ei e cauzată nu de trauma în sine, ci de plăcerea simţită în urma bătăilor primite. Intrigat, Jung, mare admirator al ideilor şi metodelor lui Freud (Viggo Mortensen), pe atunci deja o figură controversată a medicinei, începe o corespondenţă de durată cu acesta, punctată de întâlniri şi dispute ideologice.

Cele mai bune momente ale filmului sunt cele în care Fassbender (al cărui singur cusur e că e unul singur, şi nu poate juca în toate filmele) şi Mortensen (la al treilea film consecutiv cu Cronenberg) sunt în aceeaşi cameră. Jung e tânăr şi obsesiv în ambiţia sa, Freud e deja blazat, intransigent şi conştient de propria autoritate în domeniu. Un alt discipol al lui Freud, Otto Gross (Vincent Cassel), din păcate mult prea puţin folosit de scenariu, îşi aduce de asemenea aportul în formarea lui Jung („Never repress anything”). Relaţia discipol-mentor degenerează în cele din urmă, odată ce Jung ajunge să considere nesatisfăcător felul în care Freud reduce subconştientul la sexual, şi se îndreaptă spre misticism şi ştiinţe conexe. Dialogurile sunt punctate adesea de umor. O scenă timpurie îl înfăţişează pe Jung umplându-şi la refuz farfuria, la masa lui Freud. Freud îi spune că, la masa lui, nimeni nu trebuie să se abţină…să îşi spună părerile, iar camera panoramează pe o duzină de oameni ce îi înconjoară şi îl privesc stânjeniţi pe Jung cum mănâncă.

Tot acest eşafodaj scârţâie însă de fiecare dată când intră în scenă (filmul e bazat pe o piesă de teatru) Sabina Spielrein, pacienta cu „daddy issues”, amanta şi apoi discipola lui Jung. Nu e clar pentru mine dacă e vina accentului rusesc (care ba e, ba nu e) al lui Knightley, sau e dialogul lui Christopher Hampton (care scrisese si scenariul de la Atonement). Personaj care se vrea pivotal (ducând în cele din urmă la ruptura definitivă dintre cei doi psihanalişti), Sabina reuşeşte să convingă atunci când e depresivă şi psihotică, nu şi când e îndrăgostită sau când psihanalizează şi polemizează la rândul ei, în dialog cu Freud, despre legătura dintre sex şi moarte. Scenele în care Jung o plesneşte terapeutic cu cureaua, foarte la locul lor într-un film de Cronenberg, nu par să îşi aibă însă locul aici. Nu poţi să nu te întrebi cum încep, iar Cronenberg îţi refuză răspunsul.

De asemenea, nu poţi să nu te întrebi cum ar fi fost filmul dacă Cronenberg însuşi ar fi scris scenariul, şi dacă scenariul şi-ar fi luat mai multe libertăţi faţă de convenţiile unei piese de teatru. Personaje şi episoade întregi rămân neexplorate: călătoria celor doi psihanalişti în America, personajul lui Cassel, care e de-a dreptul fascinant în cele trei scene în care apare, soţia lui Jung.

Nici pe departe un film ratat, mai ales datorită unor interpretări reuşite, dar nici vizionare obligatorie. Dacă vreţi să vedeţi filme de Cronenberg, nu începeţi cu „ A dangerous method”.

The Tree of Life

Al cincilea film al lui Terrence Malick, în 40 de ani de activitate, distins cu Palme d’Or anul acesta, s-a furişat şi pe ecranele bucureştene cu ocazia unei retrospective Anonimul şi a Festivalului “Filmele de la Cannes la Bucureşti”. Ca şi în Franţa, a generat săli pline şi discuţii aprinse.


O familie de clasă de mijloc în America anilor ’50. Un tată inflexibil şi autoritar, muzician ce nu şi-a urmat visele, inventator ce nu s-a îmbogăţit din patentele sale (Brad Pitt), o mamă ce personifică Graţia (Jessica Chastain), care îşi creşte cei trei băieţi într-o suburbie unde inocenţa copilăriei pare intactă. Pe drumul către maturizare, Jack, fiul cel mai mare, bifează (mai) toate momentele-cheie: jocurile iniţiatice (uneori brutale), prima conştientizare a morţii, privirea colegei de clasă, revolta împotriva figurii paterne. Ajuns la maturitate, Jack (Sean Penn) priveşte înapoi spre copilăria sa, căutând acolo înţelesuri pentru sensul vieţii şi răspunsuri pentru dileme spirituale legate de moartea fratelui său.
Filmului lui Malick nu i se poate nega ambiţia. Regizorul surprinde pulsaţia lumii naturale ca nimeni altul. Pustiurile Montanei în „Badlands”, lanurile de grâne în „Days of Heaven”, iarba deasă ce acoperă insulele Pacificului în „The Thin Red Line”, pădurile seculare ale Sudului în „The New World” şi „The Tree of life”, sunt filmate în lumină naturală, ce inundă obiectivul. Mult-discutatul montaj ce comprimă, în douăzeci de minute, miliarde de ani de evoluţie, de la diviziunea celulară la dinozauri şi extincţii în masă, ridică miracolul vieţii, trăit la scară „micro” de familia lui Jack, la scară de eră geologică. Monologul interior al personajelor (folosit ca mijloc narativ mai ceva ca în „The Thin Red Line”) dă glas – la propriu – multora dintre frământările omenirii. Iar copiii, filmaţi în contraplonjeu, de foarte aproape, privind adesea în spate, sunt expresivi şi spontani.
Structura scenariului, eliberată de constrângerea celor trei acte, permite filmului să curgă liber, ca viaţa trăită. Pitt povesteşte într-un interviu cum copiii îşi alegeau singuri hainele pe care aveau să le poarte, şi nu erau lăsaţi să vadă scenariul, dându-li-se doar indicaţii orientative. Malick scria în fiecare dimineaţă noi scene, pe care le filma apoi în cursul zilei.
Cel mai alegoric dintre filmele lui Malick, „The Tree of life” este însă şi cel mai puţin subtil. Pitt şi Chastain, foarte buni cu materialul care li se dă, nu sunt însă mai mult decât arhetipuri creionate în tuşe groase: mama le dă apă unor puşcăriaşi însetaţi, îşi invaţă copiii să iubească totul, fiecare frunză şi rază de soare. Tatăl e adesea violent la masă, îşi învaţă băieţii că nu trebuie să fie buni la suflet dacă vor să reuşească in viaţă; are însă resurse pentru momente de tandreţe cu cei trei. Simbolistica biblică (identificarea tatălui cu Iov, şi a mamei cu fecioara Maria – „I give him to You, I give You my son” - ) nu îşi prea are locul lângă Geneza, deloc „în şapte zile”, ilustrată în montaj. Iar Sean Penn, redus la a rătăci cu privirea mereu pierdută şi bântuită, şi mersul împleticit, e cu siguranţă foarte tăiat la montaj. Iar finalul pre(ten)ţios, undeva între Viaţa de Apoi şi coborârea de pe Arcă, după potop, aminteşte pe undeva de o scenă din „The Fall” al lui Tarsem Singh, fără însă a avea aceeaşi prospeţime vizuală.
Fără îndoială, filmul arată minunat. Dar aşa arată şi fotografia lunii din National Geographic, şi un moment Kodak reuşit (cu care îl asemăna un critic). Dacă ar fi să aleg un film care opune dramei de familie Cosmosul, prefer „Melancholia” lui von Trier.

Melancholia

În ciuda titlului, nu Anticristul este cel mai apocaliptic film al lui Lars von Trier. Onoarea îi revine ultimei sale creaţii, Melancholia. Deopotrivă dramă de familie şi dramă cosmică (ca şi contemporanul său, Tree of life), Melancholia e întoarcerea oficială a lui von Trier la cinema-ul lipsit de şoc şi auto-mutilare.
Filmul e compus din două acte. Primul, intitulat Justine, e un "dans de societate".
Justine (Kirsten Dunst), copywriter la o agenţie de top, suferă o depresie la nunta sa high class, plătită de cumnatul ei aristocrat (Kiefer Sutherland). Vizibil deranjată de ieşirile mamei sale acre şi cinice (Charlotte Rampling), de atitudinea prea protectoare a surorii sale Claire (Charlotte Gainsbourgh), de şeful abuziv ce vrea să scoată de la ea cu orice preţ un slogan potrivit pentru ultima campanie publicitară, şi de tatăl său acompaniat de femei tinere pe care le strigă Betty (John Hurt), Justine, cu echilibru fragil, interacţionează absentă cu cei din jur, se plimbă fără ţintă prin camerele conacului, pe terenul de golf, privind adesea spre cer. Al doilea, intitulat Claire, e o dramă în patru personaje (plus valetul), având pe fundal ameninţarea Melancholiei, misterioasă planetă albastră aflată pe curs de coliziune cu Pământul.
Prologul, în slow-motion, pe muzică de Wagner, aminteşte de Anticristul. Ca o reclamă a unei colecţii haute-couture, lipeşte imagini suprarealiste cu o femeie afundându-se pe terenul de golf, cu copilul său în braţe, o mireasă ce pluteşte pe apa unui râu, cele două planete ciocnindu-se, o pictură de Bruegel (Hunters in the Snow, omagiu direct adus Solaris-ului lui Tarkovski*, tot despre o planetă albastră ce afectează psihicul protagoniştilor). O pregătire înţesată cu indicii legate de ceea ce urmează, vizual hipnotică.
Nunta e orchestrată cu măiestrie de von Trier. Momentele intime (discuţii şoptite, priviri furişe) sunt înglobate într-un ansamblu de scene cu multe personaje (amintind cu precădere de Festen), din care nu lipseşte umorul. Udo Kier, actorul-fetiş al lui von Trier, apare pe post de organizator de nunţi supărat că mireasa i-a stricat ziua, iar John Hurt, tatăl miresei, fură vesélă pentru a testa perspicacitatea şi reacţia chelnerilor.
Cele două surori, Justine şi Claire, sunt singurele personaje care se bucură însă cu adevărat de atenţia regizorului. Aşa cum ne-a obişnuit de la Breaking the Waves (din '96) încoace, Lars von Trier este total dezinteresat de psihologia masculină. Mirele este nepregătit să facă faţă căderii psihice a Justinei, cumnatul nu poate face faţă sfârşitului lumii, băiatul lui Claire se uită cu ochi pierduţi la ce se întâmplă, şi e lipsit de energie şi expresivitate. Pe de altă parte, cele două surori, jucate de Gainsbourg şi Dunst, sunt două forţe ale naturii, trecând prin toată gama de stări, de la disperare la resemnare. După ce Bjork şi cele două de mai sus au luat premii de interpretare la Cannes pentru roluri în filmele lui von Trier, distincţia ar trebui să fie garantată odată cu suma din contract. Gainsbourg face un rol la polul opus celui din Anticristul, cel puţin în prima parte a Melancholiei, când i se cere să fie raţională şi cu capul pe umeri. Apoi, rolurile celor două surori se inversează, în faţa sfârşitului iminent. Dacă Gainsbourg confirmase deja, Dunst e o revelaţie. Iar camera stă permanent aproape de chipurile celor două, urmărindu-le fiecare inflexiune a feţei.
Celălalt personaj principal, planeta albastră ce inundă periodic cadrele cu lumina sa, este, ca şi Solaris, un foarte bun pretext pentru a scoate la iveală natura umană.
Mai coerent şi mai accesibil decât ultimele sale creaţii, totodată plin de emoţie pură şi beneficiind de două interpretări de excepţie, Melancholia e cel mai bun film al lui von Trier de la Dogville încoace. 4 stele

*In Solaris - tabloul e într-o succesiune de cadre-detaliu la minutul 130. In Melancholia e mai întâi în prolog, apoi în scena din bibliotecă.

Drive

If I drive for you, you give me a time and a place. I give you a five-minute window, anything happens in that five minutes and I'm yours no matter what. I don't sit in while you're running it down; I don't carry a gun... I drive.



Şoferul (Ryan Gosling) nu are nume, şi nici biografie. Asta înseamnă două lucruri: că scenaristul şi regizorul au văzut westernuri cu Clint Eastwood. Şi că personajul poate fi capabil de orice. Şofer-cascador şi mecanic part-time, şofer la jafuri în restul timpului, personajul lui Gosling (cu scobitoare şi geacă albă de piele) intră într-o combinaţie periculoasă. Lucrurile merg prost, iar şoferul trebuie să aibă grijă ca Irene (Carey Mulligan), şi fiul ei, să fie în siguranţă.

Ca vikingul One Eye, personajul din filmul precedent al lui Nicolas Vinding Refn, Valhalla Rising, Şoferul e determinat, laconic şi solitar, cu privirea bântuită şi simţ al dreptăţii exacerbat. Nu poartă arme de foc, dar e letal. Conduce noaptea maşina pe străzile Los Angeles-ului (cel din filmele lui Michael Mann, Thief, Collateral şi chiar Heat, şi William Friedkin), ferindu-se de maşinile şi elicopterele poliţiei sau privind-o pe însoţitoarea sa. Erou de filme de serie B, prin excelenţă.

Refn, care a luat premiu pentru regie la Cannes 2011 pentru Drive, ştie că personajul şi filmul său sunt cool. Şi Valhalla Rising avea o scenă de violenţă brutală, însă aici, e presărată în doze scurte, directe şi percutante (la propriu!). Are ruperi de ritm, secvenţe în slow-motion înecate în muzică de sintetizator, lumini de neon, interlopi cu nume ca Bernie (Albert Brooks, în rol de Oscar, if there is justice) şi Nino (Ron Hellboy Perlman, jucând un evreu patron de pizzerie), urmăriri cu maşini rapide. Mozaicul pe care îl creează toate acestea e însă pe deplin satisfăcător şi ca peliculă de gen şi ca film de artă (lucru pe care The American al lui Anton Corbjin îl reuşea doar parţial).

Gosling si Mulligan, unii dintre cei mai talentaţi actori ai generaţiei lor, formidabili în Blue Valentine, respectiv An Education, se înţeleg şi îşi vorbesc din priviri. Scena din lift trebuie văzută pentru a fi crezută. Iar L.A-ul, pe care Refn îl filmează fluid şi în culori saturate, respiră viaţă cum a făcut-o arareori pe peliculă.

Pentru mine, până acum, e filmul anului. 5 stele

Submarine

" Sometimes I wish there was a film crew following my every move. I imagine the camera craning up as I walk away. But, unless things improve, the biopic of my life will only have the budget for a zoom out."

Desigur, pe fondul monologului protagonistului, camera face zoom out şi îl vedem pe Oliver.

Oliver (Craig Roberts) e un tânăr galez de 15 ani, cu probleme de alienare socială, aflat într-un moment aglomerat al vieţii. Mereu luat peste picior de bătăuşii de la şcoală, care îl bat să "recunoască" că e gay, încearcă să gestioneze prima relaţie din viaţa lui, cu Jordana (Yasmin Paige), pe fondul problemelor în căsnicie ale părinţilor săi, funcţionara plictisită Jill (Sally Hawkins) şi biologul marin cu puţine lucruri de spus Lloyd (Noah Taylor), cauzate de noul vecin, "ninja mistic" şi vorbitor inspiraţional (Paddy Considine).
Debutul în regie al lui Richard Ayoade (IT Crowd), adaptare după romanul omonim scris de Joe Dunthorne, e îndeajuns de original, atemporal, inventiv vizual şi ciudat (ca ingredient de bază al reţetei indie) să indice o carieră infloritoare atât pentru creatorul cât şi pentru protagonistul său. Ayoade a văzut Godard (intertitlurile şi designul citează direct Pierrot le fou, Weekend, etc) dar şi filmele lui Wes Anderson, mai ales Rushmore (e lesne de înţeles cum a ajuns prietenul lui Anderson, Ben Stiller, să producă Submarine). Un montaj-secvenţă în care Oliver îşi imaginează reacţia celor din jur la aflarea veştii morţii sale, pare rupt, la scară low-budget desigur, dintr-un film de Michael Bay în care personajele primesc veşti proaste (inclusiv slow-motion).
E film de gen, dar Ayoade se joacă cu convenţiile: pierderea virginităţii, temă comună a poveştilor despre maturizare, de la The Graduate la American Pie, aici chiar cu lumânări şi aşternut roşu, e jucată cu umor dar şi cu tandreţe; plimbările celor doi tineri îndrăgostiţi pe malul mării din Swansea, el cu aceeaşi haină neagră, ea cu aceeaşi haină roşie, sunt filmate cu camera Super 8 "a amintirii" lui Oliver; ruptura dintre părinţi se rezolvă anticlimactic printr-o "erupţie"... propriu-zisă, a misticului new age jucat cu freză optzecistă de mereu excelentul Considine (Dead Man's Shoes); tumoarea pe creier a mamei Jordanei nu e interpretată tragic, ci absurd-lacrimogen. Simbolistica e câteodată ambiguă (Jordana şi Oliver îşi petrec adesea timpul într-o cadă dezafectată) alteori voit evidentă ( trecerea de la shallow end la deep end, cele două porţiuni ale piscinei, "scufundarea" camerei lui Oliver).
Iar despre coloana sonoră, numai de bine. Alex Turner (solistul de la Arctic Monkeys, cărora Ayoade le regizase un videoclip), a cărui asemănare fizică cu Craig Roberts te pune pe gânduri, are cinci piese compuse special pentru coloana sonoră, care însoţesc şi ilustrează stările şi experienţele lui Oliver. 4 Stele

P.S: Nu îl confundaţi cu Submarino, ultimul film al lui Thomas Vinterberg. Mult mai sumbru şi mai danez. Tot fără submarine.

Hanna

O tânără blondă, 14 ani, îmbrăcată în blănuri, vânează cu arcul un cerb în pustietatea arctică. După ce îl doboară, constatând că i-a "ratat inima", începe sa îi taie stomacul. Un bărbat (care, avem să o aflăm mai târziu, este tatăl său) o atacă. E doar un test, pe care fata îl pică. Aşa începe cel mai recent film-cult-în-devenire, Hanna, pe ecranele de la noi din iunie.
După un scurt şi dezamăgitor periplu pe la Hollywood cu The Soloist, britanicul Joe Wright (Atonement, Pride and Prejudice) "ne-o aduce" pe Hanna (Saoirse Ronan), copil şi maşină de ucis, crescută şi antrenată în sălbăticie de tatăl său (Eric Bana) şi plecată într-o misiune despre care nu vom vorbi prea mult pentru a nu strica surprize.
Având-o pe urmele sale pe agenta CIA fără scrupule Marissa (Cate Blanchett, rece şi calculată, cu tunsoare şi freză de Scully, şi mai over the top decât rusoaica din Kingdom of the Cristal Skull), Hanna îşi face drum prin capcanele întinse, prin Maroc, Spania şi Germania, spre punctul final al călătoriei sale.
Hanna îşi asumă cu dezinvoltură premiza de film de serie B: nu se fereşte de umor negru şi excentricităţi (adversarii fetei se încuie de bunăvoie în dulap pentru a nu lua bătaie, Marissa are un raft rabatabil cu pantofi Prada din care să aleagă şi o obsesie bolnavă pentru dantură) şi citează liber din filme ca Matrix ("Marissa...get up"), The Assassination of Jesse James by the coward Robert Ford (chiar scena asasinării, desigur), şi din...poveştile fraţilor Grim.
Se aleargă mult în Hanna. Mereu pe fugă şi cu respiraţia tăiată, Saoirse e convingătoare şi intensă, ducând cu succes filmul pe umerii săi deloc plăpânzi, însă cei puşi să o prindă sunt cei mai memorabili. Isaacs (Tom Hollander) sfidează orice descriere: în echipament de tenis, vopsit blond ca un tânăr David Beckam, conducând o maşină din anii ´90, şi însoţit de doi skinheads cu bocanci milităreşti teleportaţi din Die Hard, Hollander e de neuitat. O familie britanică excentrică aflată în road trip (Olivia Williams/Jason Flemyng/copiii) completează o distribuţie mai degrabă colorată.

Wright, care încântase în Atonement cu o secvenţă de 5 minute dintr-o singură bucată, ce zugrăvea retragerea de la Dunkirk văzută prin ochii personajului principal, nu se dezminte nici aici. Bana este urmărit de agenţi la gară şi apoi într-un pasaj subteran, unde are loc o confruntare de care pe care. Într-un articol scris pentru revista Empire, Wright îşi motivează alegerea de a filma astfel ca datorându-se timpului scurt pe care l-a avut la dispoziţie (!). Alteori montează frenetic (evadarea Hannei dintr-o bază subterană CIA), clipat, pe muzica celor de la The Chemical Brothers, pentru prima oară convinşi să compună o întreagă coloană sonoră.
La bază nimic altceva şi nimic mai puţin decât un Bourne feminin, Hanna trebuie văzut. Chiar dacă vă "ratează inima".

Cronica de 5-8 rânduri (III)

Balada triste de trompeta (2010)

Doi clovni, unul vesel (Sergio, Antonio de la Torre) şi altul trist (Javier, Carlos Areces), amândoi nebuni, îşi dispută inima şi trupul Nataliei (Carolina Bang, ce nume!), în Spania franchistă a anilor 70. Sergio e clovnul-şef, care amuză copii, spune glume morbide şi îşi bate consoarta Natalia când bea (în fiecare zi); Javier, clovn din tată în fiu, îi zdrobeşte faţa lui Sergio de dragul Nataliei, îi muşcă mâna lui Franco însuşi, apoi se automutilează. Cel mai recent film al răsfăţatului de public Alex de la Iglesia (Crimen Ferpecto, 800 balas) este pe rând tragic-cenuşiu, amuzant-colorat, grotesc, de un prost gust asumat, absurd, şi dezlânat. Împrumutând din filmele de serie B de pe vremuri, şi o confruntare a la North by Northwest, într-un cocktail de sânge şi circ, filmul lui Iglesia şochează şi surprinde prin exces. Genul de film care invită la enumerări de epitete. 3.5 Stele



Little White Lies (2010)

Al treilea film al actorului-regizor Guillaume Canet (după Mon Idole şi Tell No One) e un ensemble piece matur şi totodată jucăuş. Un grup de prieteni pleacă în vacanţa anuală pe coasta Mediteranei, deşi unul dintre membrii săi suferise un grav accident moto. Maestru de ceremonii e Max (un François Cluzet pe alocuri maniacal şi tipicar, vezi reacţia la invazia nevăstuicilor) care descoperă că prietenul său Vincent (Benoît Magimel) , însurat şi cu copii, are o pasiune nesănătoasă pentru el. Nucleul e completat de Marie (Marion Cotillard), plină de insecurităţi şi nehotărâtă emoţional, imaturul Éric (Gilles Lellouche) şi visătorul Antoine (Laurent Lafitte). Deşi se vorbeşte mult, filmul e despre lucrurile pe care protagoniştii nu şi le spun, despre măruntele şi forţatele secrete. Poate prea lung, funcţionează cel mai bine în secvenţele de grup. Canet e un cineast mai complet* decât Ben Affleck. (vezi tracking shot-ul iniţial, de Goodfellas în reluare) 4 stele.


Last Night (2010)

Joanna (Keira Knightley) şi Michael (Sam Worthington) sunt un cuplu burghez tânăr şi aparent fericit. După o petrecere la care Michael flirtează cu colega sa Laura (Eva Mendes) sub ochii Joannei, acesta pleacă într-o călătorie de afaceri cu cea din urmă. Rămasă singură acasă, plină de îndoieli, Joanna primeşte vizita unui fost iubit, francezul Alex (Guillaume Canet, în faţa camerei de această dată). Filmul e un lung joc al seducţiei al cărui miză e căsnicia celor doi. Care dintre ei va înşela (primul)? Şi mai ales, cine e mai vinovat? Keira cu pantofii ei albaştri, pare într-o reclamă la Chanel. Canet e un actor mai complet* decât Ben Affleck. 3 stele


Rubber (2010)

Un cauciuc de maşină dezvoltă conştiinţă proprie, explodând capete cu capacităţile sale telekinetice. Wtf? Da, aşa e. Camera îl urmăreşte atât pe el, ridicându-se din deşert şi pornind la drum, cât şi audienţa filmului, privind cu binoclul desfăşurarea faptelor. Obligatoria obsesie feminină, esenţiala scenă a duşului capătă o aromă nouă, când "vizionarul regizor" (cum îl anunţă trailerul) Quentin Dupieux aruncă în faţa camerei un cauciuc cu atitudine (care, aşa cum conchide satisfăcut un grup de investigaţie, "e negru"). Monologul poliţistului din deschidere, care inventariază toate lucrurile care sunt aşa, fără un motiv anume, în filme celebre, e declaraţia pe care se ţine tot filmul.
După cum spune o cronică a filmului: Motive sa îl vedeţi? Niciunul. Motive sa NU îl vedeţi? Niciunul. 3 stele



Periferic (2010)

Matilda (Ana Ularu) primeşte 24 de ore de libertate să asiste la înmormântarea mamei sale. Dar planurile ei, aşa cum ni se revelează pe parcursul filmului de debut al lui Bogdan George Apetri, sunt altele. Interpretările puternice (Ularu, expresivă, Andi Vasluianu în rolul fratelui, şovăielnic între soră şi soţie, şi Mimi Brănescu, jucându-l cu zâmbet diabolic pe tatăl copilului Matildei, interlop şi peşte de duzină) ridică filmul peste scenariul cam aglomerat (în special spaţial şi evenimenţial, pe parcursul unei singure zile) şi care leagă planul Matildei oarecum artificial (dacă personajul lui Brănescu nu ar fi fost în camera de hotel la vizita acesteia?). Competent tehnic şi filmat frumos (vezi holurile orfelinatului), face cât drumul până la cinema să îl vedeţi. 3 stele


OK, am depăşit 8 rânduri. Dar Little White Lies are 2 ore şi jumătate.
*pleonasm asumat

Filmele anului 2010

1. Toy Story 3 (Lee Unkrich)

Experienţa de cinema completă a anului 2010. Ultima parte a peripeţiilor lui Buzz Lightyear şi Woody însumează toate motivele pentru care Pixar rămâne neegalat în animaţie (chiar şi in contextul Disney). Făcut atât cu respect pentru cei odată copii care au văzut prima parte în 1995 cât şi cu consideraţie pentru cei copii în 2010, Toy Story e un festin vizual deopotrivă colorat, amuzant, palpitant, ingenios, şi mai ales emoţionant. Ultimele minute pot uda batiste.


2. Scott Pilgrim vs. The World (Edgar Wright)

Cronica aici.


3. El secreto de sus ojos (Juan José Campanella)

Oscarul pentru film străin în 2010. Complex şi misterios, filmul argentinianului Juan José Campanella este una dintre revelaţiile anului. Ricardo Darín, obişnuit al filmelor lui Campanella, e excelent în rolul unui fost agent de poliţie hotărât să scrie un roman despre o crimă petrecută cu 25 de ani în urmă, iar Soledad Villamil e o prezenţă hipnotică în rolul femeii pe care a iubit-o toată viaţa. Urmărirea suspectului în timpul unui meci de fotbal este cea mai spectaculoasă secvenţă neîntreruptă de montaj (ajutată ce-i drept şi de calculator) din tot ce s-a văzut anul acesta. Un film pe care sper că nu îl va traduce nimeni în engleză cu Tom Hanks în rolul principal.


4. The Social Network (David Fincher)

Deturnând orice aşteptări pe care le-aş fi avut, The Social Network îşi merită reputaţia, şi probabil şi nominalizările pe care le va primi. Nu este chiar „filmul definitoriu al generaţiei noastre”, aşa cum a tot fost lăudat, ci mai degrabă o poveste clasică despre antreprenoriat, lăcomie, şi ambiţie. Dialogul scris de Aaron Sorkin curge ca o rafală de mitralieră, iar regia lui Fincher ţine în frâu firele narative pe planuri temporale diferite. Secvenţa de pe generic e percutantă şi reglează tonul a ceea ce urmează.


5. City Island (Raymond De Felitta)

De departe cel mai inventiv şi plăcut indie al anului trecut. Din păcate şi unul dintre cele mai puţin văzute. Andy Garcia este Vince, gardian (corrections officer, cum se auto-intitulează) care primeşte la muncă „vizita” fiului său dintr-o relaţie anterioară. Sub pretextul reintegrării în societate, îl ia în sânul familiei sale de suburbie, compusă dintr-o soţie care se ascunde de el să fumeze, o fiică ce dansează la bară pe ascuns pentru a-şi continua studiile, şi un fiu adolescent cu un fetiş neobişnuit: îi place să hrănească fete/ să le vadă mâncând. Vince însuşi e actor aspirant, participând la audiţii, cum altfel, pe ascuns. Când totul o ia razna, spectatorul e acolo să aplaude.


6. Black Swan (Darren Aronofsky)

Darren Aronofsky e unul dintre cei mai buni regizori cu actorii, ai momentului. După ce i-a dat rolul carierei lui Mickey Rourke în The Wrestler, construindu-şi filmul în jurul actorului său, face acelaşi lucru cu Natalie Portman în Black Swan. Nina, noua protagonistă a Lacului Lebedelor, lebăda albă a lui Aronovsky, se transformă sub ochii noştri in lebădă neagră. Sexy şi alunecos, filmul e pe alocuri prea mult pentru a fi luat în serios: obsesia Ninei pentru unghii, relaţia bolnavă cu mama ei, rivalitatea cu balerina tânără şi indisciplinată (deci mai potrivită pentru rolul lebedei negre), jocul seducţiei cu directorul artistic (Vincent Cassel), metamorfoza, sunt elemente clasice de thriller schizoid. Interpretările, regia „cu camera în ceafa actorilor” a lui Aronofski (patentată în The Wrestler) şi muzica lui Ceaikovski filtrată de colaboratorul Clint Mansell îl ridică mult peste medie.


7. Four Lions (Christopher Morris)

Film britanic inclasabil despre un grup de prieteni jihadişti (nu toţi musulmani) din Marea Britanie care pun la cale o serie de atentate. Pe atât de amuzant pe cât de incomod, Four Lions trebuie pur şi simplu văzut pentru a fi crezut. Pregătirile celor patru pentru atentate sunt ilare, dialogurile vădind insuficiente intelectuale grave, de care spectatorul râde, simţindu-se totodată vinovat de reacţia sa. Dinamitând ideologii şi tabuuri, finalul e răvăşitor.


8. Tournée (Matthieu Amalric)

Matthieu Amalric, unul dintre actorii exponenţiali ai cinematografiei franceze contemporane, atât calitativ (actor predilect al lui Arnaud Desplechin, care îl distribuie în Comment je me suis disputé... (ma vie sexuelle), Rois et Reine şi Un conte de Noël, protagonist al minunatului Le Scaphandre et le papillon al lui Julian Schnabel) cât şi cantitativ (5 - 6 filme pe an, de la cel mai recent Alain Resnais la cel mai recent James Bond) dă lovitura cu cel de-al patrulea efort regizoral, al său, Tournée - premiul pentru cel mai bun regizor la Cannes 2010. Joaquim (Matthieu Amalric) este un fost producător de televiziune, care face un tur al porturilor Franţei cu o trupă de new burlesque americană. Grupul trece dintr-un orăşel decrepit/ spectacol într-altul, fără perspective încurajatoare. Joaquim nu mai e ce-a fost, are probleme cu propria familie destrămată, şi încearcă fără succes să obţină iluzoriul spectacol la Paris pe care îl promisese. Fetele din trupă sunt dansatoare trecute de prima tinereţe, şi nu actriţe, iar acest lucru se reflectă în prospeţimea reacţiilor şi dialogurile cu aer de improvizaţie. E fascinant Amalric, care este în acelaşi timp actor şi regizor în film (cam ce reuşise Fellini folosindu-se de Mastroianni în Otto e mezzo). E cam greu de explicat în cuvinte, aşa că va trebui să îl vedeţi.


9. Shutter Island (Martin Scorsese)

Celălalt film din top cu island în titlu. Celălalt film al lui Di Caprio din 2010. Comparaţiile cu Inception sunt inevitabile: Di Caprio este detectivul cu soţia moartă care îi bântuie visele, trimis împreună cu partenerul său să investigheze dispariţia unui pacient al unui spital psihiatric de pe Shutter Island. Un uragan loveşte insula, izolând-o de lumea exterioară, iar Teddy (Di Caprio) trebuie să îşi ţină în frâu propria sănătate mentală atunci când indiciile contradictorii se acumulează şi graniţele realităţii devin neclare. Scorsese reuseşte acolo unde Nolan ratase (cel puţin în opinia mea minoritară): te ţine interesat de cele ce se întâmplă, chiar dacă ştii că urmează o întoarcere la 180 de grade în scenariu. Rafinat, apropiat de Vertigo al lui Hitchcock.


10. Exit through the gift shop (Banksy)

Cel mai bun documentar (?) al anului. Thierry Guetta, proprietarul francez al unui magazin de îmbrăcăminte din LA are obiceiul de a-şi filma viaţa de zi cu zi, încă din tinereţe. Sub pretextul că face un documentar despre street art, Thierry ajunge în compania lui Banksy, cel mai faimos graffiti artist din lume, care nu apare niciodată în public pentru a-şi proteja identitatea. Banksy îl consideră un personaj fascinant, aşa că întoarce camera spre Thierry, realizînd Exit through the gift shop. Subminând permanent relaţia dintre realitate şi documentar (nu e niciodată clar dacă/ce este real şi ce nu), Exit…e o ocazie inedită de a pătrunde în lumea absconsă a artei stradale şi a oamenilor care o realizează. Cu un ghid/protagonist pe măsură.