Una dintre cele mai consistente serii de filme de acţiune ale ultimilor ani (cu o discutabilă sincopă la episodul doi) ajunge la partea a patra, cu Cruise la 50 de ani, aceeaşi coloană sonoră ce creează dependenţă, o echipă extinsă şi regizorul lui Ratatouille (Brad Bird).
Acum la vârsta înţelepciunii, Ethan Hunt (Tom Cruise) şi echipa sa de (foşti) agenţi IMF (Impossible Missions Force), din postura de most wanted în urma unei înscenări, trebuie să oprească un cercetător nebun ce îşi doreşte dezastrul nuclear. Până aici nimic ieşit din comun. Ingredientele seriei sunt de asemenea la locul lor: locaţii exotice, măşti, voci ce dictează misiuni din receptoare ce se vor distruge în cinci secunde, vieţi ce atârnă, la propriu, de un fir de aţă, tehnologie mai mult sau mai puţin verosimilă, personaj negativ cu ambiţie, trimiteri mai mult (masca pe care o poartă Ethan la întâlnirea cu un traficant de arme) sau mai puţin obscure la episoade anterioare. Echipa lui Ethan e formată dintr-un expert în tot ce e tehnic (jucat de Simon Pegg, cel mai mare geek al Angliei, aici un fel de surogat-combinaţie de Q din seria James Bond şi Luther din celelalte Misiuni), o agentă eficientă şi frumoasă (Paula Patton) şi un „analist” cu aptitudini speciale (Jeremy Renner, care e prea bun să joace roluri secundare). În roluri negative sunt distribuiţi oameni interesanţi mai ales (din păcate) prin prisma unor roluri jucate în alte filme: Michael Nyqvist (The Girl with the Dragon Tattoo) şi Léa Seydoux (La belle personne).
Ceea ce are însă M:I special este un excelent simţ al ritmului. Acţiunea este pur şi simplu propulsată, timp de două ore, pe repede-înainte, dar filmată coerent şi cu încadrare în spaţiu ce lipseşte din filmele de acţiune recente. Cele mai bune momente ale filmului sunt cele (destul de lungi) în care misiunea se execută în tăcere: o infiltrare ingenioasă în Kremlin, o urmărire în toiul unei furtuni de nisip. Şi atracţia principală, vândută de toate trailerele şi afişele filmului: escaladarea celei mai înalte clădiri din lume, Burj Khalifa din Dubai, realizată fără dublură de un Cruise care arată că nu e atletic doar atunci când sare pe canapea la Oprah. Este scena de suspans a anului, şi o scuză bună să vedeţi filmul pe un ecran cât mai mare. O dovadă de dedicare şi nebunie (nu sunt sigur dacă în această ordine) din partea lui Cruise.
Ghost Protocol e mai conştient că e produs de franciză, şi e prin urmare mai relaxat decât celelalte episoade ale seriei. Deşi unele încercări de umor sunt forţate (ştim că Simon Pegg este amuzant, dar devine obositor), altele funcţionează foarte bine: este reuşită secvenţa în care Ethan, stând pe o balustradă îngustă la mare înălţime, are un schimb de priviri cu agentul rus care îşi aprinde ţigara la balcon şi îl aşteaptă să se predea.
Dacă Jeremy Renner va prelua seria de la Cruise, lucru vehiculat înainte de lansarea filmului, intenţie evidentă odată cu vizionarea lui (personajul său, Brandt, e pus într-o situaţie aparent fără ieşire ce trimite direct la prima Misiune), vom mai avea cu siguranţă continuări care merită văzute.
Misiune: Imposibilă – Ghost Protocol, dincolo de inerentele clişee, pe care şi le asumă însă cu braţele deschise, este entertainment curat şi eficient, făcut cu respect atât pentru o serie venerabilă cât şi pentru spectatori. Light the fuse.
Acum la vârsta înţelepciunii, Ethan Hunt (Tom Cruise) şi echipa sa de (foşti) agenţi IMF (Impossible Missions Force), din postura de most wanted în urma unei înscenări, trebuie să oprească un cercetător nebun ce îşi doreşte dezastrul nuclear. Până aici nimic ieşit din comun. Ingredientele seriei sunt de asemenea la locul lor: locaţii exotice, măşti, voci ce dictează misiuni din receptoare ce se vor distruge în cinci secunde, vieţi ce atârnă, la propriu, de un fir de aţă, tehnologie mai mult sau mai puţin verosimilă, personaj negativ cu ambiţie, trimiteri mai mult (masca pe care o poartă Ethan la întâlnirea cu un traficant de arme) sau mai puţin obscure la episoade anterioare. Echipa lui Ethan e formată dintr-un expert în tot ce e tehnic (jucat de Simon Pegg, cel mai mare geek al Angliei, aici un fel de surogat-combinaţie de Q din seria James Bond şi Luther din celelalte Misiuni), o agentă eficientă şi frumoasă (Paula Patton) şi un „analist” cu aptitudini speciale (Jeremy Renner, care e prea bun să joace roluri secundare). În roluri negative sunt distribuiţi oameni interesanţi mai ales (din păcate) prin prisma unor roluri jucate în alte filme: Michael Nyqvist (The Girl with the Dragon Tattoo) şi Léa Seydoux (La belle personne).
Ceea ce are însă M:I special este un excelent simţ al ritmului. Acţiunea este pur şi simplu propulsată, timp de două ore, pe repede-înainte, dar filmată coerent şi cu încadrare în spaţiu ce lipseşte din filmele de acţiune recente. Cele mai bune momente ale filmului sunt cele (destul de lungi) în care misiunea se execută în tăcere: o infiltrare ingenioasă în Kremlin, o urmărire în toiul unei furtuni de nisip. Şi atracţia principală, vândută de toate trailerele şi afişele filmului: escaladarea celei mai înalte clădiri din lume, Burj Khalifa din Dubai, realizată fără dublură de un Cruise care arată că nu e atletic doar atunci când sare pe canapea la Oprah. Este scena de suspans a anului, şi o scuză bună să vedeţi filmul pe un ecran cât mai mare. O dovadă de dedicare şi nebunie (nu sunt sigur dacă în această ordine) din partea lui Cruise.
Ghost Protocol e mai conştient că e produs de franciză, şi e prin urmare mai relaxat decât celelalte episoade ale seriei. Deşi unele încercări de umor sunt forţate (ştim că Simon Pegg este amuzant, dar devine obositor), altele funcţionează foarte bine: este reuşită secvenţa în care Ethan, stând pe o balustradă îngustă la mare înălţime, are un schimb de priviri cu agentul rus care îşi aprinde ţigara la balcon şi îl aşteaptă să se predea.
Dacă Jeremy Renner va prelua seria de la Cruise, lucru vehiculat înainte de lansarea filmului, intenţie evidentă odată cu vizionarea lui (personajul său, Brandt, e pus într-o situaţie aparent fără ieşire ce trimite direct la prima Misiune), vom mai avea cu siguranţă continuări care merită văzute.
Misiune: Imposibilă – Ghost Protocol, dincolo de inerentele clişee, pe care şi le asumă însă cu braţele deschise, este entertainment curat şi eficient, făcut cu respect atât pentru o serie venerabilă cât şi pentru spectatori. Light the fuse.
No comments:
Post a Comment