A dangerous method

E lesne de înţeles ce l-a atras pe David Cronenberg la povestea ce îi are ca protagonişti pe Sigmund Freud şi pe discipolul său Carl Jung, părintele psihanalizei şi discipolul său. Pionierul horror-ului visceral, sau body horror, cum mai este numit, Cronenberg a făcut carieră din sondarea subconştientului uman, fie pentru a găsi resortul excitaţiei trăite de victimele unor accidente (în Crash), fie pentru a justifica limita extremă pe care o poate atinge experimentul ştiinţific (în The Fly), fie pentru a scoate la lumină cele mai abjecte fapte a doi fraţi chirurgi gemeni plini de obsesii ( în Dead Ringers). Paradoxal, când îşi îndreaptă atenţia spre cei doi psihanalişti, rezultatul este unul cuminte.

„O metodă periculoasă” începe cu internarea unei rusoaice depresive în sanatoriul elveţian unde lucrează doctorul Jung (Michael Fassbender). În decursul unei serii de şedinţe de terapie „prin comunicare”, aflăm că tânăra Sabina (Keira Knightley) fusese agresată fizic de tatăl său, încă din copilărie, însă căderea ei psihică ei e cauzată nu de trauma în sine, ci de plăcerea simţită în urma bătăilor primite. Intrigat, Jung, mare admirator al ideilor şi metodelor lui Freud (Viggo Mortensen), pe atunci deja o figură controversată a medicinei, începe o corespondenţă de durată cu acesta, punctată de întâlniri şi dispute ideologice.

Cele mai bune momente ale filmului sunt cele în care Fassbender (al cărui singur cusur e că e unul singur, şi nu poate juca în toate filmele) şi Mortensen (la al treilea film consecutiv cu Cronenberg) sunt în aceeaşi cameră. Jung e tânăr şi obsesiv în ambiţia sa, Freud e deja blazat, intransigent şi conştient de propria autoritate în domeniu. Un alt discipol al lui Freud, Otto Gross (Vincent Cassel), din păcate mult prea puţin folosit de scenariu, îşi aduce de asemenea aportul în formarea lui Jung („Never repress anything”). Relaţia discipol-mentor degenerează în cele din urmă, odată ce Jung ajunge să considere nesatisfăcător felul în care Freud reduce subconştientul la sexual, şi se îndreaptă spre misticism şi ştiinţe conexe. Dialogurile sunt punctate adesea de umor. O scenă timpurie îl înfăţişează pe Jung umplându-şi la refuz farfuria, la masa lui Freud. Freud îi spune că, la masa lui, nimeni nu trebuie să se abţină…să îşi spună părerile, iar camera panoramează pe o duzină de oameni ce îi înconjoară şi îl privesc stânjeniţi pe Jung cum mănâncă.

Tot acest eşafodaj scârţâie însă de fiecare dată când intră în scenă (filmul e bazat pe o piesă de teatru) Sabina Spielrein, pacienta cu „daddy issues”, amanta şi apoi discipola lui Jung. Nu e clar pentru mine dacă e vina accentului rusesc (care ba e, ba nu e) al lui Knightley, sau e dialogul lui Christopher Hampton (care scrisese si scenariul de la Atonement). Personaj care se vrea pivotal (ducând în cele din urmă la ruptura definitivă dintre cei doi psihanalişti), Sabina reuşeşte să convingă atunci când e depresivă şi psihotică, nu şi când e îndrăgostită sau când psihanalizează şi polemizează la rândul ei, în dialog cu Freud, despre legătura dintre sex şi moarte. Scenele în care Jung o plesneşte terapeutic cu cureaua, foarte la locul lor într-un film de Cronenberg, nu par să îşi aibă însă locul aici. Nu poţi să nu te întrebi cum încep, iar Cronenberg îţi refuză răspunsul.

De asemenea, nu poţi să nu te întrebi cum ar fi fost filmul dacă Cronenberg însuşi ar fi scris scenariul, şi dacă scenariul şi-ar fi luat mai multe libertăţi faţă de convenţiile unei piese de teatru. Personaje şi episoade întregi rămân neexplorate: călătoria celor doi psihanalişti în America, personajul lui Cassel, care e de-a dreptul fascinant în cele trei scene în care apare, soţia lui Jung.

Nici pe departe un film ratat, mai ales datorită unor interpretări reuşite, dar nici vizionare obligatorie. Dacă vreţi să vedeţi filme de Cronenberg, nu începeţi cu „ A dangerous method”.