Living in oblivion

Nick: There needs to be more tension when you see him.

Nicole Springer: I thought I wasn't supposed to see him.

Nick: Well, maybe you see him a little.

Tom DiCillo si-a facut mana in anii '80 ca director de imagine pentru cel ce avea sa devina exponentul valului indie american, si unul dintre cei mai imitati cineasti contemporani: Jim Jarmusch. Ochiul lui DiCillo a filmat Permanent Vacation, Coffee & Cigarettes, si mai ales Stranger Than Paradise, film emblematic pentru cinematografia independenta " din '80 si pana astazi" (vorba radioului). Dupa un debut inegal (spun altii, eu unul nu l-am vazut) cu Johnny Suede (1991), memorabil fie si doar pentru ca e primul rol de protagonist al unui anume Brad Pitt, DiCillo face Living in Oblivion (1995), un film despre film, asa cum fusesera inaintea lui La nuit Americaine (Francois Truffault, 1973) dar si Secvente a lui Alexandru Tatos (da, filmul lui Tatos merita pus langa filmele de mai sus) .

Steve Buscemi (Coffee and Cigarettes, Reservoir Dogs, Fargo, Big Lebowski) este Nick, un regizor independent foarte apreciat in bransa, aflat pe platourile de filmare la ultimul sau film, Living in oblivion. Catherine Keener este Nicole, protagonista filmului-din-film, care are de filmat o scena grea, in care rememoreaza impreuna cu mama sa abuzurile la care fusese supusa de tata. Scena e grozava, actritele sunt minunate, dialogul e brici, dar totul merge prost: Microfonul intra in cadru. Cuuut!! Sunetul o ia razna. Cuuut! Explodeaza reflectorul. Cuuut! Echipa de filmare e din ce in ce mai nervoasa, actritele repeta replicile mai ceva ca in reclama la suc multifruct din Cea mai fericita fata din lume. Apoi, deodata, echipa de filmare asista la un mare moment de cinema: tot repetand, celor doua le iese scena perfecta. Dar cameramanul (bereta de Forte Speciale, maieu negru, petic negru pirateresc la ochi) e la baie, vomitand... E doar prima dintre cele 3 secvente care alcatuiesc filmul, si singura din care am povestit mai mult decat ar fi trebuit. Amintesc doar, de dragul scrisului, personajul actorului faimos mascul alfa hollywoodian care joaca intr-o productie independenta pentru a-si intari reputatia de artist adevarat, dar vrea sa isi faca rolul dupa chipul si asemanarea sa, tehnicianul de lumini cam prostanac, dar care a scris un scenariu de actiune, piticul care apare intr-o scena din visul eroinei, dar e nemultumit de rolul sau.

DiCillo parodiaza clisee/situatii demult uzate: obsesia Hollywoodului de a introduce cate un pitic in visele personajelor, daca se poate pe fundal rosu - citand explicit faimoasa scena cu piticul dansator din Twin Peaks (piticul se intreaba, nu fara rost, dar perfect amuzant: Why does my character have to be a dwarf?), simbolistica dubioasa a mesajului pe care filmul trebuie sa il transmita (protagonista se viseaza in rochie de mireasa, intinzand mana dupa un mar ?!), excesul de zel al celor din echipa de filmare, cabotinismul actorului a carui faima e dincolo de explicatie. Am ajuns la filmul de fata dupa ce am vazut Delirious (2006), tot cu Buscemi si care exploreaza tot obsesia celebritatii, de aceasta data ca tema principala. Dar ceea ce e luat in Delirious in cheie light, aici e autoreferential. DiCillo intoarce camera dinspre actori spre echipa de filmare, si o pune pe aceasta din urma sa joace.

PS: filmul nu e foarte usor de gasit, dar daca sunteti curiosi mi-l puteti cere.

Dazed and Confused - dar nu confuz

Putine filme au un titlu mai explicativ decat Dazed and Confused. Poate Love Story. Si desigur, Snakes on a Plane. E vara lui 1976, intr-un orasel de provincie american. Distractiile de toate zilele ale adolescentilor sunt aceleasi dintotdeauna: plimbarea fara tinta cu masina, petrecerile din padure, cu butoiul de bere cu robinet la indemana, datul la fund cu bata de crichet baietilor din primul an de liceu de catre cei mari ca "ritual de initiere". Problemele deriva din distractii: cum scapi de gasca de batausi, condusa de un Ben Affleck necunoscut pe atunci, cum scapi de bataia parintilor, dupa prima betie de adolescent, cum bagi mana in san fetelor, cum iei bere de la supermarketul din colt desi esti minor. Si bineinteles, cum sa ajungi la concertul Aerosmith, punctul de maxim interes al verii.

Filmul lui Richard Linklater din 1993 (al doilea film al celui ce avea sa faca mai tarziu Before Sunrise si Sunset, Waking Life si minimalistul Tape) nu reinventeaza roata. Filme cu adolescenti se mai facusera, si inca bine: American Graffiti in anii '70, apoi boom- ul din anii '80 courtesy of John Hugues (The Breakfast Club, Sixteen Candles si, mai ales!, Ferris Bueller's Day Off ) si Cameron Crowe (Say Anything..., Fast Times at Ridgemont High). Dar dialogul lui suna autentic, personajele vorbesc ca si cum ar fi fumat iarba/baut bere/jucat fotbal si, desi e comedie, nimic nu e "played for laughs". De fapt nu exista niciun moment pivotal in scenariu, conflictele si dilemele, vazute din afara, sunt minore sau derizorii: decizia celui mai bun jucator de fotbal al liceului de a refuza un contract cu antrenorul, pedepsirea lui O'Bannion (Affleck) pentru treaba cu plesnitul la fund, accesul de furie al unui freshman si pedepsirea sa prompta.

Cele mai multe vorbe de duh ii revin lui Wooderson (Matthew McConaughey inainte de comedii romantice de duzina), trecut de varsta adolescentei, insa doar fiziologic: "The older you get, the more rules they are going to try and get you to follow. You just gotta keep on livin', man. L-I-V-I-N. That's what I love about these high school girls, man. I get older, they stay the same age. " Milla Jovovich la 18 ani si Joey Lauren Adams inainte de Chasing Amy completeaza distributia formata exclusiv din necunoscuti la acea data. Desi calca pe pasi batatoriti inainte de multi, Dazed a devenit in timp unul dintre cele mai citate filme din anii '90. Fara el nu ar fi existat seriale ca That 70's show, dar nici cariera indoielnica a lui McConaughey...

Personajul principal nu e niciunul dintre cei enumerati, ci soundtrack-ul: Aerosmith, Deep Purple, Alice Cooper, Bob Dylan, Foghat, Kiss (drepturile de autor trebuie sa fi facut jumatate din bugetul filmului). E memorabil momentul in care baietii se plimba cu masina cu niste papusi imitand membrii Kiss agatate de capota. De vazut cu castile in urechi.

Si daca va deschide apetitul de filme de gen, nu deveniti nostalgici si nu alergati dupa American Pie. Cautati Ferris Bueller's Day Off.