Nicole Springer: I thought I wasn't supposed to see him.
Nick: Well, maybe you see him a little.
Tom DiCillo si-a facut mana in anii '80 ca director de imagine pentru cel ce avea sa devina exponentul valului indie american, si unul dintre cei mai imitati cineasti contemporani: Jim Jarmusch. Ochiul lui DiCillo a filmat Permanent Vacation, Coffee & Cigarettes, si mai ales Stranger Than Paradise, film emblematic pentru cinematografia independenta " din '80 si pana astazi" (vorba radioului). Dupa un debut inegal (spun altii, eu unul nu l-am vazut) cu Johnny Suede (1991), memorabil fie si doar pentru ca e primul rol de protagonist al unui anume Brad Pitt, DiCillo face Living in Oblivion (1995), un film despre film, asa cum fusesera inaintea lui La nuit Americaine (Francois Truffault, 1973) dar si Secvente a lui Alexandru Tatos (da, filmul lui Tatos merita pus langa filmele de mai sus) .
Steve Buscemi (Coffee and Cigarettes, Reservoir Dogs, Fargo, Big Lebowski) este Nick, un regizor independent foarte apreciat in bransa, aflat pe platourile de filmare la ultimul sau film, Living in oblivion. Catherine Keener este Nicole, protagonista filmului-din-film, care are de filmat o scena grea, in care rememoreaza impreuna cu mama sa abuzurile la care fusese supusa de tata. Scena e grozava, actritele sunt minunate, dialogul e brici, dar totul merge prost: Microfonul intra in cadru. Cuuut!! Sunetul o ia razna. Cuuut! Explodeaza reflectorul. Cuuut! Echipa de filmare e din ce in ce mai nervoasa, actritele repeta replicile mai ceva ca in reclama la suc multifruct din Cea mai fericita fata din lume. Apoi, deodata, echipa de filmare asista la un mare moment de cinema: tot repetand, celor doua le iese scena perfecta. Dar cameramanul (bereta de Forte Speciale, maieu negru, petic negru pirateresc la ochi) e la baie, vomitand... E doar prima dintre cele 3 secvente care alcatuiesc filmul, si singura din care am povestit mai mult decat ar fi trebuit. Amintesc doar, de dragul scrisului, personajul actorului faimos mascul alfa hollywoodian care joaca intr-o productie independenta pentru a-si intari reputatia de artist adevarat, dar vrea sa isi faca rolul dupa chipul si asemanarea sa, tehnicianul de lumini cam prostanac, dar care a scris un scenariu de actiune, piticul care apare intr-o scena din visul eroinei, dar e nemultumit de rolul sau.
DiCillo parodiaza clisee/situatii demult uzate: obsesia Hollywoodului de a introduce cate un pitic in visele personajelor, daca se poate pe fundal rosu - citand explicit faimoasa scena cu piticul dansator din Twin Peaks (piticul se intreaba, nu fara rost, dar perfect amuzant: Why does my character have to be a dwarf?), simbolistica dubioasa a mesajului pe care filmul trebuie sa il transmita (protagonista se viseaza in rochie de mireasa, intinzand mana dupa un mar ?!), excesul de zel al celor din echipa de filmare, cabotinismul actorului a carui faima e dincolo de explicatie. Am ajuns la filmul de fata dupa ce am vazut Delirious (2006), tot cu Buscemi si care exploreaza tot obsesia celebritatii, de aceasta data ca tema principala. Dar ceea ce e luat in Delirious in cheie light, aici e autoreferential. DiCillo intoarce camera dinspre actori spre echipa de filmare, si o pune pe aceasta din urma sa joace.
PS: filmul nu e foarte usor de gasit, dar daca sunteti curiosi mi-l puteti cere.
No comments:
Post a Comment