O tânără blondă, 14 ani, îmbrăcată în blănuri, vânează cu arcul un cerb în pustietatea arctică. După ce îl doboară, constatând că i-a "ratat inima", începe sa îi taie stomacul. Un bărbat (care, avem să o aflăm mai târziu, este tatăl său) o atacă. E doar un test, pe care fata îl pică. Aşa începe cel mai recent film-cult-în-devenire, Hanna, pe ecranele de la noi din iunie.
După un scurt şi dezamăgitor periplu pe la Hollywood cu The Soloist, britanicul Joe Wright (Atonement, Pride and Prejudice) "ne-o aduce" pe Hanna (Saoirse Ronan), copil şi maşină de ucis, crescută şi antrenată în sălbăticie de tatăl său (Eric Bana) şi plecată într-o misiune despre care nu vom vorbi prea mult pentru a nu strica surprize.
Având-o pe urmele sale pe agenta CIA fără scrupule Marissa (Cate Blanchett, rece şi calculată, cu tunsoare şi freză de Scully, şi mai over the top decât rusoaica din Kingdom of the Cristal Skull), Hanna îşi face drum prin capcanele întinse, prin Maroc, Spania şi Germania, spre punctul final al călătoriei sale.
Hanna îşi asumă cu dezinvoltură premiza de film de serie B: nu se fereşte de umor negru şi excentricităţi (adversarii fetei se încuie de bunăvoie în dulap pentru a nu lua bătaie, Marissa are un raft rabatabil cu pantofi Prada din care să aleagă şi o obsesie bolnavă pentru dantură) şi citează liber din filme ca Matrix ("Marissa...get up"), The Assassination of Jesse James by the coward Robert Ford (chiar scena asasinării, desigur), şi din...poveştile fraţilor Grim.
Se aleargă mult în Hanna. Mereu pe fugă şi cu respiraţia tăiată, Saoirse e convingătoare şi intensă, ducând cu succes filmul pe umerii săi deloc plăpânzi, însă cei puşi să o prindă sunt cei mai memorabili. Isaacs (Tom Hollander) sfidează orice descriere: în echipament de tenis, vopsit blond ca un tânăr David Beckam, conducând o maşină din anii ´90, şi însoţit de doi skinheads cu bocanci milităreşti teleportaţi din Die Hard, Hollander e de neuitat. O familie britanică excentrică aflată în road trip (Olivia Williams/Jason Flemyng/copiii) completează o distribuţie mai degrabă colorată.
După un scurt şi dezamăgitor periplu pe la Hollywood cu The Soloist, britanicul Joe Wright (Atonement, Pride and Prejudice) "ne-o aduce" pe Hanna (Saoirse Ronan), copil şi maşină de ucis, crescută şi antrenată în sălbăticie de tatăl său (Eric Bana) şi plecată într-o misiune despre care nu vom vorbi prea mult pentru a nu strica surprize.
Având-o pe urmele sale pe agenta CIA fără scrupule Marissa (Cate Blanchett, rece şi calculată, cu tunsoare şi freză de Scully, şi mai over the top decât rusoaica din Kingdom of the Cristal Skull), Hanna îşi face drum prin capcanele întinse, prin Maroc, Spania şi Germania, spre punctul final al călătoriei sale.
Hanna îşi asumă cu dezinvoltură premiza de film de serie B: nu se fereşte de umor negru şi excentricităţi (adversarii fetei se încuie de bunăvoie în dulap pentru a nu lua bătaie, Marissa are un raft rabatabil cu pantofi Prada din care să aleagă şi o obsesie bolnavă pentru dantură) şi citează liber din filme ca Matrix ("Marissa...get up"), The Assassination of Jesse James by the coward Robert Ford (chiar scena asasinării, desigur), şi din...poveştile fraţilor Grim.
Se aleargă mult în Hanna. Mereu pe fugă şi cu respiraţia tăiată, Saoirse e convingătoare şi intensă, ducând cu succes filmul pe umerii săi deloc plăpânzi, însă cei puşi să o prindă sunt cei mai memorabili. Isaacs (Tom Hollander) sfidează orice descriere: în echipament de tenis, vopsit blond ca un tânăr David Beckam, conducând o maşină din anii ´90, şi însoţit de doi skinheads cu bocanci milităreşti teleportaţi din Die Hard, Hollander e de neuitat. O familie britanică excentrică aflată în road trip (Olivia Williams/Jason Flemyng/copiii) completează o distribuţie mai degrabă colorată.
Wright, care încântase în Atonement cu o secvenţă de 5 minute dintr-o singură bucată, ce zugrăvea retragerea de la Dunkirk văzută prin ochii personajului principal, nu se dezminte nici aici. Bana este urmărit de agenţi la gară şi apoi într-un pasaj subteran, unde are loc o confruntare de care pe care. Într-un articol scris pentru revista Empire, Wright îşi motivează alegerea de a filma astfel ca datorându-se timpului scurt pe care l-a avut la dispoziţie (!). Alteori montează frenetic (evadarea Hannei dintr-o bază subterană CIA), clipat, pe muzica celor de la The Chemical Brothers, pentru prima oară convinşi să compună o întreagă coloană sonoră.
La bază nimic altceva şi nimic mai puţin decât un Bourne feminin, Hanna trebuie văzut. Chiar dacă vă "ratează inima".
La bază nimic altceva şi nimic mai puţin decât un Bourne feminin, Hanna trebuie văzut. Chiar dacă vă "ratează inima".
No comments:
Post a Comment