Drive

If I drive for you, you give me a time and a place. I give you a five-minute window, anything happens in that five minutes and I'm yours no matter what. I don't sit in while you're running it down; I don't carry a gun... I drive.



Şoferul (Ryan Gosling) nu are nume, şi nici biografie. Asta înseamnă două lucruri: că scenaristul şi regizorul au văzut westernuri cu Clint Eastwood. Şi că personajul poate fi capabil de orice. Şofer-cascador şi mecanic part-time, şofer la jafuri în restul timpului, personajul lui Gosling (cu scobitoare şi geacă albă de piele) intră într-o combinaţie periculoasă. Lucrurile merg prost, iar şoferul trebuie să aibă grijă ca Irene (Carey Mulligan), şi fiul ei, să fie în siguranţă.

Ca vikingul One Eye, personajul din filmul precedent al lui Nicolas Vinding Refn, Valhalla Rising, Şoferul e determinat, laconic şi solitar, cu privirea bântuită şi simţ al dreptăţii exacerbat. Nu poartă arme de foc, dar e letal. Conduce noaptea maşina pe străzile Los Angeles-ului (cel din filmele lui Michael Mann, Thief, Collateral şi chiar Heat, şi William Friedkin), ferindu-se de maşinile şi elicopterele poliţiei sau privind-o pe însoţitoarea sa. Erou de filme de serie B, prin excelenţă.

Refn, care a luat premiu pentru regie la Cannes 2011 pentru Drive, ştie că personajul şi filmul său sunt cool. Şi Valhalla Rising avea o scenă de violenţă brutală, însă aici, e presărată în doze scurte, directe şi percutante (la propriu!). Are ruperi de ritm, secvenţe în slow-motion înecate în muzică de sintetizator, lumini de neon, interlopi cu nume ca Bernie (Albert Brooks, în rol de Oscar, if there is justice) şi Nino (Ron Hellboy Perlman, jucând un evreu patron de pizzerie), urmăriri cu maşini rapide. Mozaicul pe care îl creează toate acestea e însă pe deplin satisfăcător şi ca peliculă de gen şi ca film de artă (lucru pe care The American al lui Anton Corbjin îl reuşea doar parţial).

Gosling si Mulligan, unii dintre cei mai talentaţi actori ai generaţiei lor, formidabili în Blue Valentine, respectiv An Education, se înţeleg şi îşi vorbesc din priviri. Scena din lift trebuie văzută pentru a fi crezută. Iar L.A-ul, pe care Refn îl filmează fluid şi în culori saturate, respiră viaţă cum a făcut-o arareori pe peliculă.

Pentru mine, până acum, e filmul anului. 5 stele