The Hurt Locker

The Hurt Locker incepe cu operatiunea de dezamorsare a unei bombe, pe strazile ravasite de razboi ale Bagdadului. Ca un reality show, sau ca unul dintre nenumaratele documentare Discovery despre razboiul din Irak. Momentul pare insa rupt dintr-o aselenizare, robotul de dezamorsare si costumul genistului contribuind la impresia generala. Operatiunea se termina prost. Bomba e detonata, dar nu de echipa de genisti. Liderul echipei este pulverizat in costumul de protectie, care pare mai degraba destinat sa ii tina partile trupului laolalta decat sa il apere. E o zi ca oricare alta in viata unor soldati care trebuie sa supravietuiasca inca 37 de zile. Pana li se termina misiunea.

Filmul lui Kathryn Bigelow (Point Break, Strange Days) nu completeaza seria filmelor despre razboiul din Irak (Stop Loss, Home of the Brave, etc.), ci este standardul la care vor trebui sa se raporteze toate de acum incolo. Nu este nici macar doar un film foarte bun de razboi, asa cum fusesera Saving Private Ryan sau Black Hawk Down inaintea lui. Caci Bigelow nu predica nimic (asa cum nu facuse nici Kubrick in Full Metal Jacket), iar contextul geo-politic este inexistent; prefera sa-i urmareasca cu camera pe umar pe acesti soldati, in arsita desertului (filmul a fost filmat in Iordan, la 10 km de granita cu Irak), in incercarea lor de a face bombele sa nu explodeze. Cele mai multe bombe adevarate nu au cronometru, iar realizatorii filmului stiu ca acesta e adevaratul suspans: nu sa vezi cum ceasul ticaie pana la asteptatul moment 0:01 cand firul rosu este taiat si bomba dezamorsata. Ci atunci cand bombele sunt masive ca niste butelii de oxigen pentru scufundari, semiartizanale, si nimeni nu e la distanta sigura.

Filmul poate parea dezlanat. Secventele de operatiuni se intrepatrund cu momentele in care soldatii incearca sa-si relaxeze mintea in tabara, conventia celor trei acte nu este respectata. Dar astfel e si existenta fragmentara a protagonistilor sai, care se poate prelungi la nesfarsit, sau se poate incheia cand cineva apasa pe un buton. Nicio voce din off, niciun discurs bombastic al vreunui sef de pluton, nicio discutie despre familie, niciun moment in care un soldat apasa pe rana altuia spunandu-i ca nu o sa moara. Singura scapare, daca poate fi numita asa, este imaginea unui zmeu plutind pe cerul fara nori al desertului.

Distributia, cum ii sade bine unui film de razboi care se respecta, e formata din necunoscuti. Sunt anonimi ca si personajele pe care le interpreteaza. Vorbesc economicos, spun glumite de cazarma, reactioneaza veridic si in timp real la situatiile date (secventa de efect in care seful de pluton dezamorseaza o bomba...umana). Si isi tin respiratia des, ca si cei aflati la distanta sigura, de partea cealalta a ecranului. Prezentele unor actori consacrati (Guy Pearce, David Morse, Ralph Fiennes - care mai lucrase cu Bigelow si la Strange Days) in roluri episodice, incearca parca sa iti aminteasca de faptul ca e totusi doar un film, si te ajuta sa inghiti mai usor cele 2 ore de intensitate. Imaginea granulata, filmatul "peste umar", montajul scurt si alert fac uitate artificiile de Youtube folosite de Brian de Palma in al sau supra-apreciat Redacted. Secventele de noapte din final, de la locul unei explozii, amintesc de sondele de petrol arzand in sub-apreciatul Jarhead. Acesta este primul film mare despre razboiul din Irak, pentru ca are curajul de a privi detasat un conflict inca in desfasurare, si inteligenta de a observa ca razboiul e in primul rand o drama umana, dincolo de interesele globale ale unora. Negasindu-si locul acasa cu sotia si copilul sau, soldatul se intoarce in misiune pentru ca a uitat sa traiasca altfel. Sa vedem cat de mare va fi The Green Zone al lui Paul Greengrass, cu Matt Damon, care va fi lansat la sfarsiul anului.