Vampires are lucky, they can feed on others. We gotta eat away at ourselves. We gotta eat our legs to get the energy to walk. We gotta come, so we can go. We gotta suck ourselves off. We gotta eat away at ourselves til there's nothing left but appetite. We give, and give and give crazy.
1992
Aruncand un ochi pe filmografia lui Harvey Keitel, raspunsul la intrebarea " Cine e cel mai pacatos personaj jucat?" pare simplu: Iuda in controversatul "The Last Temptation of Christ" (Martin Scorsese, 1988). Ei bine, nu. Caci Harvey Keitel e Bad Lieutenant (Abel Ferrara,1992). Si personajul sau (fara nume!) e dincolo de orice izbavire, intr-un New York in care atat legea cat si morala crestina sunt arbitrare.
"No one can kill me. I'm blessed. I'm a fucking catholic", ii zice locotenentul sfidator agentului de pariuri, caruia ii datoreaza 60.000 de dolari pe care nu ii poate procura. Apoi fumeaza, prizeaza, injecteaza. Fura droguri de la scena unei crime. Impusca radioul din masina in plin trafic, cand acesta ii da o veste proasta. Gustul pentru soc al lui Ferrara pare sa fie imposibil de stins (pai da, ca asa ii sade bine unui regizor-cult): un mic threesome asezonat cu nuditate frontala, violarea unei maici de catre doi hispanici, o auto-satisfacere cel putin bizara, toate in prima jumatate a filmului. Tonul e dat. Tot esafodajul de imoralitate al locotenentului e dat apoi peste cap: calugarita isi iarta atacatorii. Iar locotenentul intreaba Cristul care i se arata in biserica, oglinda a unei constiinte inecate in pacat: "Where were you? Where the hell were you?". Locotenentul e un invins.
Fast-forward. 2009
Terence : Shoot him again.
Deshaun: What for?
Terence: His soul is still dancing.
"No one can kill me. I'm blessed. I'm a fucking catholic", ii zice locotenentul sfidator agentului de pariuri, caruia ii datoreaza 60.000 de dolari pe care nu ii poate procura. Apoi fumeaza, prizeaza, injecteaza. Fura droguri de la scena unei crime. Impusca radioul din masina in plin trafic, cand acesta ii da o veste proasta. Gustul pentru soc al lui Ferrara pare sa fie imposibil de stins (pai da, ca asa ii sade bine unui regizor-cult): un mic threesome asezonat cu nuditate frontala, violarea unei maici de catre doi hispanici, o auto-satisfacere cel putin bizara, toate in prima jumatate a filmului. Tonul e dat. Tot esafodajul de imoralitate al locotenentului e dat apoi peste cap: calugarita isi iarta atacatorii. Iar locotenentul intreaba Cristul care i se arata in biserica, oglinda a unei constiinte inecate in pacat: "Where were you? Where the hell were you?". Locotenentul e un invins.
Fast-forward. 2009
Terence : Shoot him again.
Deshaun: What for?
Terence: His soul is still dancing.
2008. O veste cel putin stranie. Werner Herzog, legendarul regizor german (cunoscut mai ales pentru cele doua capodopere Aguirre, Der Zorn Gottes si Fitzcarraldo - roade ale colaborarii tumultoase cu Klaus Kinski), impreuna cu actorii principali din excelentul Ghost Rider (atentie: ironie), Nicolas Cage si Eva Mendes, filmeaza un remake al clasicul obscur al lui Abel Ferrara, intitulat Bad Lieutenant: Port of call New Orleans.
2009. Noiembrie. In mall-urile bucurestene e lansat cu numele telenovelistic si infantil-explicativ "Pacatele unui politist".
Spectatorul X citeste distributia - Cage, Mendes, Xzibit, Val Kilmer- si intra in sala asteptand exploziile. Ce primeste in schimb? Scena unui accident filmata din pespectiva unui crocodil.ce se intampla sa traverseze strada. Iguane imaginare. O Eva Mendes dezamagitor de imbracata.
Spectatorul Y intra in sala cu asteptarile date la minim, cu lectiile facute de acasa (adica stie deja ca nu e un remake, ci adaptare libera dupa un scenariu anterior), cu primul Bad Lieutenant deja vizionat. Stie ca Nicolas Cage e bun atunci cand e nevrotic si over the top, frizand cabotinismul fara a ajunge acolo (Adaptation, Raising Arizona, Matchstick Men). Isi aminteste ca si Klaus Kinski era asa cand Herzog il lasa sa se desfasoare, si spera. Insa efectul pe care filmul il are asupra lui e acelasi ca cel pe are il are asupra celuilalt spectator. Caci filmul lui Herzog este bulversant atat pentru X cat si pentru Y.
Ambiguitatea morala a locotenentului (are si nume: Terrence) e atat de adanca (salveaza un detinut de la inec in timpul uraganului Katrina, obliga o tanara la favoruri sexuale sub ochii inspaimantati ai prietenului ei, dar are sentimente autentice pentru prostituata careia ii gaseste clienti si pe care mai apoi o ia de nevasta), conturul personajului este atat de ingrosat (la propriu: niste dureri cronice de spate ii schimonosesc permanent fata), reactiile sale sunt atat de nenaturale si neasteptate(ameninta o batrana imobilizata privand-o de oxigen pentru a afla informatii), incat ramane la o distanta ce nu poate fi recuperata. Herzog nu vrea sa si-l apropie pe spectator, nu isi propune ca filmul sa rezoneze la nivel moral. Cliseele (sportivul care refuza sa "tranteasca" un meci - vezi Pulp Fiction-; politistul corupt; prostituata cinstita; martorul neajutorat ce trebuie protejat; gangsterul jucat de un rapper) sunt intoarse pe dos, golite de continut, cu efect parodic.
Dispare elementul religios din primul Bad Lieutenant (care functiona excelent ca parghie pentru motivarea degradarii morale, caderea in pacat a locotenentului fiind raportata in final la pierderea credintei), si in lipsa lui, inlocuit de detasare, filmul isi pierde miza. Devine comedie. Neagra ca smoala, dar comedie.
Herzog ii da drumul locotenentului sa se plimbe liber printr-un New Orleans post-Katrina, care seamana neasteptat de mult cu jungla amazoniana din Aguirre si Fitzcarraldo. Personajul lui Terrence nu e o actualizare a locotenentului original, ci mai degraba o intoarcere la instinctiv, la primar. Ca si primul locotenent, si Terrence prizeaza, si el isi procura droguri prin jaf, si el pariaza pe meciuri de fotbal. Are acelasi miros hiperdezvoltat al strazii, aceeasi lipsa de control. Dar el nu e un invins, pentru ca se adapteaza. Nu are nevoie de izbavire, pentru ca e descurcaret. In lipsa credintei, se izbaveste singur.
2009. Noiembrie. In mall-urile bucurestene e lansat cu numele telenovelistic si infantil-explicativ "Pacatele unui politist".
Spectatorul X citeste distributia - Cage, Mendes, Xzibit, Val Kilmer- si intra in sala asteptand exploziile. Ce primeste in schimb? Scena unui accident filmata din pespectiva unui crocodil.ce se intampla sa traverseze strada. Iguane imaginare. O Eva Mendes dezamagitor de imbracata.
Spectatorul Y intra in sala cu asteptarile date la minim, cu lectiile facute de acasa (adica stie deja ca nu e un remake, ci adaptare libera dupa un scenariu anterior), cu primul Bad Lieutenant deja vizionat. Stie ca Nicolas Cage e bun atunci cand e nevrotic si over the top, frizand cabotinismul fara a ajunge acolo (Adaptation, Raising Arizona, Matchstick Men). Isi aminteste ca si Klaus Kinski era asa cand Herzog il lasa sa se desfasoare, si spera. Insa efectul pe care filmul il are asupra lui e acelasi ca cel pe are il are asupra celuilalt spectator. Caci filmul lui Herzog este bulversant atat pentru X cat si pentru Y.
Ambiguitatea morala a locotenentului (are si nume: Terrence) e atat de adanca (salveaza un detinut de la inec in timpul uraganului Katrina, obliga o tanara la favoruri sexuale sub ochii inspaimantati ai prietenului ei, dar are sentimente autentice pentru prostituata careia ii gaseste clienti si pe care mai apoi o ia de nevasta), conturul personajului este atat de ingrosat (la propriu: niste dureri cronice de spate ii schimonosesc permanent fata), reactiile sale sunt atat de nenaturale si neasteptate(ameninta o batrana imobilizata privand-o de oxigen pentru a afla informatii), incat ramane la o distanta ce nu poate fi recuperata. Herzog nu vrea sa si-l apropie pe spectator, nu isi propune ca filmul sa rezoneze la nivel moral. Cliseele (sportivul care refuza sa "tranteasca" un meci - vezi Pulp Fiction-; politistul corupt; prostituata cinstita; martorul neajutorat ce trebuie protejat; gangsterul jucat de un rapper) sunt intoarse pe dos, golite de continut, cu efect parodic.
Dispare elementul religios din primul Bad Lieutenant (care functiona excelent ca parghie pentru motivarea degradarii morale, caderea in pacat a locotenentului fiind raportata in final la pierderea credintei), si in lipsa lui, inlocuit de detasare, filmul isi pierde miza. Devine comedie. Neagra ca smoala, dar comedie.
Herzog ii da drumul locotenentului sa se plimbe liber printr-un New Orleans post-Katrina, care seamana neasteptat de mult cu jungla amazoniana din Aguirre si Fitzcarraldo. Personajul lui Terrence nu e o actualizare a locotenentului original, ci mai degraba o intoarcere la instinctiv, la primar. Ca si primul locotenent, si Terrence prizeaza, si el isi procura droguri prin jaf, si el pariaza pe meciuri de fotbal. Are acelasi miros hiperdezvoltat al strazii, aceeasi lipsa de control. Dar el nu e un invins, pentru ca se adapteaza. Nu are nevoie de izbavire, pentru ca e descurcaret. In lipsa credintei, se izbaveste singur.
