Ultimul film al băiatului-minune Christopher Nolan (Memento, Prestige, The Dark Knight) e ca trenul care apare nitam-nisam in visul unui personaj şi o ia la goană fără şine pe străzile oraşului: e mare, greoi, şi deraiază spectaculos.
Aşteptat cu nerăbdare într-o vară mai secetoasă ca de obicei (în care a ajuns să îmi lipsească până şi derizoriul unui nou Transformers), Inception e promovat ca un blockbuster cerebral (high-concept e termenul preferat de publicul american) bazat pe o idee originală a unuia dintre cei mai creativi regizori contemporani. Cobb (Di Caprio, jucând corect acelaşi rol din Shutter Island) e cel mai experimentat "extrăgător" de informaţii din vise de pe piaţă. Când este solicitat de un personaj asiatic misterios cu resurse aparent nelimitate (Ken Watanabe, magistral în redarea ambiguităţii personajului său), cu promisiunea ştergerii cazierului, să sădească o idee în subconştientul unui tânăr bogat (Cillian Murphy), Cobb îşi asamblează echipa: indianul (devenit obligatoriu în filmele americane din ultima perioadă) preparator de substanţe, arhitecta Ariadne care proiectează locaţiile viselor (Ellen Page, jucând plat, ca de obicei), Arthur care le documentează (Joseph Gordon-Levitt, cel mai bun actor al generaţiei sale !părerea mea!), şi Eames care falsifică orice (britanicul Tom Hardy). Cei de mai sus sar dintr-un vis în altul (cam ca Iona prin burţile balenei) pe muzica impecabilă a lui Hans Zimmer, încercând să nu piardă contactul cu realitatea. Ca şi spectatorul care numără visele care i se succed prin faţa ochilor.
Problema filmului nu e că ar fi lipsit de idei, ci că e supraaglomerat de ele. Personajele recită informaţii legate de logica viselor (expozitiv, ca în Codul lui Da Vinci), tot filmul, neştiind când să se oprească, parcă întrebându-l permament pe spectator "ai înţeles?". Nu ştie să se oprească nici Marion Cotillard, frumoasă cum o ştim, în rolul soţiei moarte a lui Di Caprio (jucată cu aplomb la fel de isteric şi de Michelle Williams în Shutter Island), care are prostul obicei de a răsări previzibil în acelaşi punct (când ne e lumea mai dragă) în mai toate visele înşirate pe retină.
Spectatorul e atât de ocupat să ţină socoteala viselor că uită de personaje şi de dramele lor; când Cobb rememorează o scenă tragică din trecutul său, momentul e mai degrabă unul de respiro în economia celor 148 de minute.
Secvenţele de acţiune/visele pendulează între sublim (o minunată secvenţă la gravitaţie zero, care justifică pe deplin preţul biletului), scurt (faimoasa curbare a Parisului din trailer), repetitiv (trenuri şi apă peste tot), kitch (oraşul inundat a la Artificial Intelligence) şi ridicol (asediul unei fortăreţe înzăpezite, luat direct din Modern Warfare 2). Avem şi aici o problemă: aşa inegale cum sunt în execuţie şi originalitate, trei dintre aceste vise sunt editate în paralel pentru că se întâmplă, vezi doamne, în acelaşi timp. Rezultatul muncit de regizor, finalul simultan, nu are efect de "wow", cum ar fi meritat scena formidabilă menţionată, ci de "hm".
Trăgînd linie, Inception e o apariţie insolită, iar Nolan primeşte punte pentru ambiţie şi îndemânarea cu care cheltuie bugete zdravene. Dar e cam mult balast ce ar fi trebuit să pice la montaj.
Cea mai hazlie scenă a filmului: la un moment dat, Michael Caine (protagonist a două scene!) ,care aici NU îl interpretează pe Alfred, îi cară valiza lui Cobb la aeroport. Defect profesional dintr-un alt film.
