1. Toy Story 3 (Lee Unkrich)
Experienţa de cinema completă a anului 2010. Ultima parte a peripeţiilor lui Buzz Lightyear şi Woody însumează toate motivele pentru care Pixar rămâne neegalat în animaţie (chiar şi in contextul Disney). Făcut atât cu respect pentru cei odată copii care au văzut prima parte în 1995 cât şi cu consideraţie pentru cei copii în 2010, Toy Story e un festin vizual deopotrivă colorat, amuzant, palpitant, ingenios, şi mai ales emoţionant. Ultimele minute pot uda batiste.
2. Scott Pilgrim vs. The World (Edgar Wright)
Cronica aici.
3. El secreto de sus ojos (Juan José Campanella)
Oscarul pentru film străin în 2010. Complex şi misterios, filmul argentinianului Juan José Campanella este una dintre revelaţiile anului. Ricardo Darín, obişnuit al filmelor lui Campanella, e excelent în rolul unui fost agent de poliţie hotărât să scrie un roman despre o crimă petrecută cu 25 de ani în urmă, iar Soledad Villamil e o prezenţă hipnotică în rolul femeii pe care a iubit-o toată viaţa. Urmărirea suspectului în timpul unui meci de fotbal este cea mai spectaculoasă secvenţă neîntreruptă de montaj (ajutată ce-i drept şi de calculator) din tot ce s-a văzut anul acesta. Un film pe care sper că nu îl va traduce nimeni în engleză cu Tom Hanks în rolul principal.
4. The Social Network (David Fincher)
Deturnând orice aşteptări pe care le-aş fi avut, The Social Network îşi merită reputaţia, şi probabil şi nominalizările pe care le va primi. Nu este chiar „filmul definitoriu al generaţiei noastre”, aşa cum a tot fost lăudat, ci mai degrabă o poveste clasică despre antreprenoriat, lăcomie, şi ambiţie. Dialogul scris de Aaron Sorkin curge ca o rafală de mitralieră, iar regia lui Fincher ţine în frâu firele narative pe planuri temporale diferite. Secvenţa de pe generic e percutantă şi reglează tonul a ceea ce urmează.
5. City Island (Raymond De Felitta)
De departe cel mai inventiv şi plăcut indie al anului trecut. Din păcate şi unul dintre cele mai puţin văzute. Andy Garcia este Vince, gardian (corrections officer, cum se auto-intitulează) care primeşte la muncă „vizita” fiului său dintr-o relaţie anterioară. Sub pretextul reintegrării în societate, îl ia în sânul familiei sale de suburbie, compusă dintr-o soţie care se ascunde de el să fumeze, o fiică ce dansează la bară pe ascuns pentru a-şi continua studiile, şi un fiu adolescent cu un fetiş neobişnuit: îi place să hrănească fete/ să le vadă mâncând. Vince însuşi e actor aspirant, participând la audiţii, cum altfel, pe ascuns. Când totul o ia razna, spectatorul e acolo să aplaude.
6. Black Swan (Darren Aronofsky)
Darren Aronofsky e unul dintre cei mai buni regizori cu actorii, ai momentului. După ce i-a dat rolul carierei lui Mickey Rourke în The Wrestler, construindu-şi filmul în jurul actorului său, face acelaşi lucru cu Natalie Portman în Black Swan. Nina, noua protagonistă a Lacului Lebedelor, lebăda albă a lui Aronovsky, se transformă sub ochii noştri in lebădă neagră. Sexy şi alunecos, filmul e pe alocuri prea mult pentru a fi luat în serios: obsesia Ninei pentru unghii, relaţia bolnavă cu mama ei, rivalitatea cu balerina tânără şi indisciplinată (deci mai potrivită pentru rolul lebedei negre), jocul seducţiei cu directorul artistic (Vincent Cassel), metamorfoza, sunt elemente clasice de thriller schizoid. Interpretările, regia „cu camera în ceafa actorilor” a lui Aronofski (patentată în The Wrestler) şi muzica lui Ceaikovski filtrată de colaboratorul Clint Mansell îl ridică mult peste medie.
7. Four Lions (Christopher Morris)
Film britanic inclasabil despre un grup de prieteni jihadişti (nu toţi musulmani) din Marea Britanie care pun la cale o serie de atentate. Pe atât de amuzant pe cât de incomod, Four Lions trebuie pur şi simplu văzut pentru a fi crezut. Pregătirile celor patru pentru atentate sunt ilare, dialogurile vădind insuficiente intelectuale grave, de care spectatorul râde, simţindu-se totodată vinovat de reacţia sa. Dinamitând ideologii şi tabuuri, finalul e răvăşitor.
8. Tournée (Matthieu Amalric)
Matthieu Amalric, unul dintre actorii exponenţiali ai cinematografiei franceze contemporane, atât calitativ (actor predilect al lui Arnaud Desplechin, care îl distribuie în Comment je me suis disputé... (ma vie sexuelle), Rois et Reine şi Un conte de Noël, protagonist al minunatului Le Scaphandre et le papillon al lui Julian Schnabel) cât şi cantitativ (5 - 6 filme pe an, de la cel mai recent Alain Resnais la cel mai recent James Bond) dă lovitura cu cel de-al patrulea efort regizoral, al său, Tournée - premiul pentru cel mai bun regizor la Cannes 2010. Joaquim (Matthieu Amalric) este un fost producător de televiziune, care face un tur al porturilor Franţei cu o trupă de new burlesque americană. Grupul trece dintr-un orăşel decrepit/ spectacol într-altul, fără perspective încurajatoare. Joaquim nu mai e ce-a fost, are probleme cu propria familie destrămată, şi încearcă fără succes să obţină iluzoriul spectacol la Paris pe care îl promisese. Fetele din trupă sunt dansatoare trecute de prima tinereţe, şi nu actriţe, iar acest lucru se reflectă în prospeţimea reacţiilor şi dialogurile cu aer de improvizaţie. E fascinant Amalric, care este în acelaşi timp actor şi regizor în film (cam ce reuşise Fellini folosindu-se de Mastroianni în Otto e mezzo). E cam greu de explicat în cuvinte, aşa că va trebui să îl vedeţi.
9. Shutter Island (Martin Scorsese)
Celălalt film din top cu island în titlu. Celălalt film al lui Di Caprio din 2010. Comparaţiile cu Inception sunt inevitabile: Di Caprio este detectivul cu soţia moartă care îi bântuie visele, trimis împreună cu partenerul său să investigheze dispariţia unui pacient al unui spital psihiatric de pe Shutter Island. Un uragan loveşte insula, izolând-o de lumea exterioară, iar Teddy (Di Caprio) trebuie să îşi ţină în frâu propria sănătate mentală atunci când indiciile contradictorii se acumulează şi graniţele realităţii devin neclare. Scorsese reuseşte acolo unde Nolan ratase (cel puţin în opinia mea minoritară): te ţine interesat de cele ce se întâmplă, chiar dacă ştii că urmează o întoarcere la 180 de grade în scenariu. Rafinat, apropiat de Vertigo al lui Hitchcock.
10. Exit through the gift shop (Banksy)
Cel mai bun documentar (?) al anului. Thierry Guetta, proprietarul francez al unui magazin de îmbrăcăminte din LA are obiceiul de a-şi filma viaţa de zi cu zi, încă din tinereţe. Sub pretextul că face un documentar despre street art, Thierry ajunge în compania lui Banksy, cel mai faimos graffiti artist din lume, care nu apare niciodată în public pentru a-şi proteja identitatea. Banksy îl consideră un personaj fascinant, aşa că întoarce camera spre Thierry, realizînd Exit through the gift shop. Subminând permanent relaţia dintre realitate şi documentar (nu e niciodată clar dacă/ce este real şi ce nu), Exit…e o ocazie inedită de a pătrunde în lumea absconsă a artei stradale şi a oamenilor care o realizează. Cu un ghid/protagonist pe măsură.
