În ciuda titlului, nu Anticristul este cel mai apocaliptic film al lui Lars von Trier. Onoarea îi revine ultimei sale creaţii, Melancholia. Deopotrivă dramă de familie şi dramă cosmică (ca şi contemporanul său, Tree of life), Melancholia e întoarcerea oficială a lui von Trier la cinema-ul lipsit de şoc şi auto-mutilare.
Filmul e compus din două acte. Primul, intitulat Justine, e un "dans de societate".
Justine (Kirsten Dunst), copywriter la o agenţie de top, suferă o depresie la nunta sa high class, plătită de cumnatul ei aristocrat (Kiefer Sutherland). Vizibil deranjată de ieşirile mamei sale acre şi cinice (Charlotte Rampling), de atitudinea prea protectoare a surorii sale Claire (Charlotte Gainsbourgh), de şeful abuziv ce vrea să scoată de la ea cu orice preţ un slogan potrivit pentru ultima campanie publicitară, şi de tatăl său acompaniat de femei tinere pe care le strigă Betty (John Hurt), Justine, cu echilibru fragil, interacţionează absentă cu cei din jur, se plimbă fără ţintă prin camerele conacului, pe terenul de golf, privind adesea spre cer. Al doilea, intitulat Claire, e o dramă în patru personaje (plus valetul), având pe fundal ameninţarea Melancholiei, misterioasă planetă albastră aflată pe curs de coliziune cu Pământul.
Prologul, în slow-motion, pe muzică de Wagner, aminteşte de Anticristul. Ca o reclamă a unei colecţii haute-couture, lipeşte imagini suprarealiste cu o femeie afundându-se pe terenul de golf, cu copilul său în braţe, o mireasă ce pluteşte pe apa unui râu, cele două planete ciocnindu-se, o pictură de Bruegel (Hunters in the Snow, omagiu direct adus Solaris-ului lui Tarkovski*, tot despre o planetă albastră ce afectează psihicul protagoniştilor). O pregătire înţesată cu indicii legate de ceea ce urmează, vizual hipnotică.
Nunta e orchestrată cu măiestrie de von Trier. Momentele intime (discuţii şoptite, priviri furişe) sunt înglobate într-un ansamblu de scene cu multe personaje (amintind cu precădere de Festen), din care nu lipseşte umorul. Udo Kier, actorul-fetiş al lui von Trier, apare pe post de organizator de nunţi supărat că mireasa i-a stricat ziua, iar John Hurt, tatăl miresei, fură vesélă pentru a testa perspicacitatea şi reacţia chelnerilor.
Cele două surori, Justine şi Claire, sunt singurele personaje care se bucură însă cu adevărat de atenţia regizorului. Aşa cum ne-a obişnuit de la Breaking the Waves (din '96) încoace, Lars von Trier este total dezinteresat de psihologia masculină. Mirele este nepregătit să facă faţă căderii psihice a Justinei, cumnatul nu poate face faţă sfârşitului lumii, băiatul lui Claire se uită cu ochi pierduţi la ce se întâmplă, şi e lipsit de energie şi expresivitate. Pe de altă parte, cele două surori, jucate de Gainsbourg şi Dunst, sunt două forţe ale naturii, trecând prin toată gama de stări, de la disperare la resemnare. După ce Bjork şi cele două de mai sus au luat premii de interpretare la Cannes pentru roluri în filmele lui von Trier, distincţia ar trebui să fie garantată odată cu suma din contract. Gainsbourg face un rol la polul opus celui din Anticristul, cel puţin în prima parte a Melancholiei, când i se cere să fie raţională şi cu capul pe umeri. Apoi, rolurile celor două surori se inversează, în faţa sfârşitului iminent. Dacă Gainsbourg confirmase deja, Dunst e o revelaţie. Iar camera stă permanent aproape de chipurile celor două, urmărindu-le fiecare inflexiune a feţei.
Celălalt personaj principal, planeta albastră ce inundă periodic cadrele cu lumina sa, este, ca şi Solaris, un foarte bun pretext pentru a scoate la iveală natura umană.
Mai coerent şi mai accesibil decât ultimele sale creaţii, totodată plin de emoţie pură şi beneficiind de două interpretări de excepţie, Melancholia e cel mai bun film al lui von Trier de la Dogville încoace. 4 stele
*In Solaris - tabloul e într-o succesiune de cadre-detaliu la minutul 130. In Melancholia e mai întâi în prolog, apoi în scena din bibliotecă.
Filmul e compus din două acte. Primul, intitulat Justine, e un "dans de societate".
Justine (Kirsten Dunst), copywriter la o agenţie de top, suferă o depresie la nunta sa high class, plătită de cumnatul ei aristocrat (Kiefer Sutherland). Vizibil deranjată de ieşirile mamei sale acre şi cinice (Charlotte Rampling), de atitudinea prea protectoare a surorii sale Claire (Charlotte Gainsbourgh), de şeful abuziv ce vrea să scoată de la ea cu orice preţ un slogan potrivit pentru ultima campanie publicitară, şi de tatăl său acompaniat de femei tinere pe care le strigă Betty (John Hurt), Justine, cu echilibru fragil, interacţionează absentă cu cei din jur, se plimbă fără ţintă prin camerele conacului, pe terenul de golf, privind adesea spre cer. Al doilea, intitulat Claire, e o dramă în patru personaje (plus valetul), având pe fundal ameninţarea Melancholiei, misterioasă planetă albastră aflată pe curs de coliziune cu Pământul.
Prologul, în slow-motion, pe muzică de Wagner, aminteşte de Anticristul. Ca o reclamă a unei colecţii haute-couture, lipeşte imagini suprarealiste cu o femeie afundându-se pe terenul de golf, cu copilul său în braţe, o mireasă ce pluteşte pe apa unui râu, cele două planete ciocnindu-se, o pictură de Bruegel (Hunters in the Snow, omagiu direct adus Solaris-ului lui Tarkovski*, tot despre o planetă albastră ce afectează psihicul protagoniştilor). O pregătire înţesată cu indicii legate de ceea ce urmează, vizual hipnotică.
Nunta e orchestrată cu măiestrie de von Trier. Momentele intime (discuţii şoptite, priviri furişe) sunt înglobate într-un ansamblu de scene cu multe personaje (amintind cu precădere de Festen), din care nu lipseşte umorul. Udo Kier, actorul-fetiş al lui von Trier, apare pe post de organizator de nunţi supărat că mireasa i-a stricat ziua, iar John Hurt, tatăl miresei, fură vesélă pentru a testa perspicacitatea şi reacţia chelnerilor.
Cele două surori, Justine şi Claire, sunt singurele personaje care se bucură însă cu adevărat de atenţia regizorului. Aşa cum ne-a obişnuit de la Breaking the Waves (din '96) încoace, Lars von Trier este total dezinteresat de psihologia masculină. Mirele este nepregătit să facă faţă căderii psihice a Justinei, cumnatul nu poate face faţă sfârşitului lumii, băiatul lui Claire se uită cu ochi pierduţi la ce se întâmplă, şi e lipsit de energie şi expresivitate. Pe de altă parte, cele două surori, jucate de Gainsbourg şi Dunst, sunt două forţe ale naturii, trecând prin toată gama de stări, de la disperare la resemnare. După ce Bjork şi cele două de mai sus au luat premii de interpretare la Cannes pentru roluri în filmele lui von Trier, distincţia ar trebui să fie garantată odată cu suma din contract. Gainsbourg face un rol la polul opus celui din Anticristul, cel puţin în prima parte a Melancholiei, când i se cere să fie raţională şi cu capul pe umeri. Apoi, rolurile celor două surori se inversează, în faţa sfârşitului iminent. Dacă Gainsbourg confirmase deja, Dunst e o revelaţie. Iar camera stă permanent aproape de chipurile celor două, urmărindu-le fiecare inflexiune a feţei.
Celălalt personaj principal, planeta albastră ce inundă periodic cadrele cu lumina sa, este, ca şi Solaris, un foarte bun pretext pentru a scoate la iveală natura umană.
Mai coerent şi mai accesibil decât ultimele sale creaţii, totodată plin de emoţie pură şi beneficiind de două interpretări de excepţie, Melancholia e cel mai bun film al lui von Trier de la Dogville încoace. 4 stele
*In Solaris - tabloul e într-o succesiune de cadre-detaliu la minutul 130. In Melancholia e mai întâi în prolog, apoi în scena din bibliotecă.
