Al cincilea film al lui Terrence Malick, în 40 de ani de activitate, distins cu Palme d’Or anul acesta, s-a furişat şi pe ecranele bucureştene cu ocazia unei retrospective Anonimul şi a Festivalului “Filmele de la Cannes la Bucureşti”. Ca şi în Franţa, a generat săli pline şi discuţii aprinse.
O familie de clasă de mijloc în America anilor ’50. Un tată inflexibil şi autoritar, muzician ce nu şi-a urmat visele, inventator ce nu s-a îmbogăţit din patentele sale (Brad Pitt), o mamă ce personifică Graţia (Jessica Chastain), care îşi creşte cei trei băieţi într-o suburbie unde inocenţa copilăriei pare intactă. Pe drumul către maturizare, Jack, fiul cel mai mare, bifează (mai) toate momentele-cheie: jocurile iniţiatice (uneori brutale), prima conştientizare a morţii, privirea colegei de clasă, revolta împotriva figurii paterne. Ajuns la maturitate, Jack (Sean Penn) priveşte înapoi spre copilăria sa, căutând acolo înţelesuri pentru sensul vieţii şi răspunsuri pentru dileme spirituale legate de moartea fratelui său.
Filmului lui Malick nu i se poate nega ambiţia. Regizorul surprinde pulsaţia lumii naturale ca nimeni altul. Pustiurile Montanei în „Badlands”, lanurile de grâne în „Days of Heaven”, iarba deasă ce acoperă insulele Pacificului în „The Thin Red Line”, pădurile seculare ale Sudului în „The New World” şi „The Tree of life”, sunt filmate în lumină naturală, ce inundă obiectivul. Mult-discutatul montaj ce comprimă, în douăzeci de minute, miliarde de ani de evoluţie, de la diviziunea celulară la dinozauri şi extincţii în masă, ridică miracolul vieţii, trăit la scară „micro” de familia lui Jack, la scară de eră geologică. Monologul interior al personajelor (folosit ca mijloc narativ mai ceva ca în „The Thin Red Line”) dă glas – la propriu – multora dintre frământările omenirii. Iar copiii, filmaţi în contraplonjeu, de foarte aproape, privind adesea în spate, sunt expresivi şi spontani.
Structura scenariului, eliberată de constrângerea celor trei acte, permite filmului să curgă liber, ca viaţa trăită. Pitt povesteşte într-un interviu cum copiii îşi alegeau singuri hainele pe care aveau să le poarte, şi nu erau lăsaţi să vadă scenariul, dându-li-se doar indicaţii orientative. Malick scria în fiecare dimineaţă noi scene, pe care le filma apoi în cursul zilei.
Cel mai alegoric dintre filmele lui Malick, „The Tree of life” este însă şi cel mai puţin subtil. Pitt şi Chastain, foarte buni cu materialul care li se dă, nu sunt însă mai mult decât arhetipuri creionate în tuşe groase: mama le dă apă unor puşcăriaşi însetaţi, îşi invaţă copiii să iubească totul, fiecare frunză şi rază de soare. Tatăl e adesea violent la masă, îşi învaţă băieţii că nu trebuie să fie buni la suflet dacă vor să reuşească in viaţă; are însă resurse pentru momente de tandreţe cu cei trei. Simbolistica biblică (identificarea tatălui cu Iov, şi a mamei cu fecioara Maria – „I give him to You, I give You my son” - ) nu îşi prea are locul lângă Geneza, deloc „în şapte zile”, ilustrată în montaj. Iar Sean Penn, redus la a rătăci cu privirea mereu pierdută şi bântuită, şi mersul împleticit, e cu siguranţă foarte tăiat la montaj. Iar finalul pre(ten)ţios, undeva între Viaţa de Apoi şi coborârea de pe Arcă, după potop, aminteşte pe undeva de o scenă din „The Fall” al lui Tarsem Singh, fără însă a avea aceeaşi prospeţime vizuală.
Fără îndoială, filmul arată minunat. Dar aşa arată şi fotografia lunii din National Geographic, şi un moment Kodak reuşit (cu care îl asemăna un critic). Dacă ar fi să aleg un film care opune dramei de familie Cosmosul, prefer „Melancholia” lui von Trier.
O familie de clasă de mijloc în America anilor ’50. Un tată inflexibil şi autoritar, muzician ce nu şi-a urmat visele, inventator ce nu s-a îmbogăţit din patentele sale (Brad Pitt), o mamă ce personifică Graţia (Jessica Chastain), care îşi creşte cei trei băieţi într-o suburbie unde inocenţa copilăriei pare intactă. Pe drumul către maturizare, Jack, fiul cel mai mare, bifează (mai) toate momentele-cheie: jocurile iniţiatice (uneori brutale), prima conştientizare a morţii, privirea colegei de clasă, revolta împotriva figurii paterne. Ajuns la maturitate, Jack (Sean Penn) priveşte înapoi spre copilăria sa, căutând acolo înţelesuri pentru sensul vieţii şi răspunsuri pentru dileme spirituale legate de moartea fratelui său.
Filmului lui Malick nu i se poate nega ambiţia. Regizorul surprinde pulsaţia lumii naturale ca nimeni altul. Pustiurile Montanei în „Badlands”, lanurile de grâne în „Days of Heaven”, iarba deasă ce acoperă insulele Pacificului în „The Thin Red Line”, pădurile seculare ale Sudului în „The New World” şi „The Tree of life”, sunt filmate în lumină naturală, ce inundă obiectivul. Mult-discutatul montaj ce comprimă, în douăzeci de minute, miliarde de ani de evoluţie, de la diviziunea celulară la dinozauri şi extincţii în masă, ridică miracolul vieţii, trăit la scară „micro” de familia lui Jack, la scară de eră geologică. Monologul interior al personajelor (folosit ca mijloc narativ mai ceva ca în „The Thin Red Line”) dă glas – la propriu – multora dintre frământările omenirii. Iar copiii, filmaţi în contraplonjeu, de foarte aproape, privind adesea în spate, sunt expresivi şi spontani.
Structura scenariului, eliberată de constrângerea celor trei acte, permite filmului să curgă liber, ca viaţa trăită. Pitt povesteşte într-un interviu cum copiii îşi alegeau singuri hainele pe care aveau să le poarte, şi nu erau lăsaţi să vadă scenariul, dându-li-se doar indicaţii orientative. Malick scria în fiecare dimineaţă noi scene, pe care le filma apoi în cursul zilei.
Cel mai alegoric dintre filmele lui Malick, „The Tree of life” este însă şi cel mai puţin subtil. Pitt şi Chastain, foarte buni cu materialul care li se dă, nu sunt însă mai mult decât arhetipuri creionate în tuşe groase: mama le dă apă unor puşcăriaşi însetaţi, îşi invaţă copiii să iubească totul, fiecare frunză şi rază de soare. Tatăl e adesea violent la masă, îşi învaţă băieţii că nu trebuie să fie buni la suflet dacă vor să reuşească in viaţă; are însă resurse pentru momente de tandreţe cu cei trei. Simbolistica biblică (identificarea tatălui cu Iov, şi a mamei cu fecioara Maria – „I give him to You, I give You my son” - ) nu îşi prea are locul lângă Geneza, deloc „în şapte zile”, ilustrată în montaj. Iar Sean Penn, redus la a rătăci cu privirea mereu pierdută şi bântuită, şi mersul împleticit, e cu siguranţă foarte tăiat la montaj. Iar finalul pre(ten)ţios, undeva între Viaţa de Apoi şi coborârea de pe Arcă, după potop, aminteşte pe undeva de o scenă din „The Fall” al lui Tarsem Singh, fără însă a avea aceeaşi prospeţime vizuală.
Fără îndoială, filmul arată minunat. Dar aşa arată şi fotografia lunii din National Geographic, şi un moment Kodak reuşit (cu care îl asemăna un critic). Dacă ar fi să aleg un film care opune dramei de familie Cosmosul, prefer „Melancholia” lui von Trier.
