Cronica de 5-8 randuri (II)

Legendă:
5 Stele - Capodoperă
4 Stele - Foarte bun
3 Stele - Bunuţ
2 Stele - Ar merge dacă plouă afară
1 Stea - În loc de nicio stea



The Town (2010)

Ben Affleck se întoarce în Boston-ul natal după fermul debut în regie Gone Baby Gone (2007) pentru o poveste clasică cu hoţi de bănci din tată în fiu şi vardişti tenace dar depăşiţi de situaţie, bine coaptă şi jucată pe bune. Distribuţia uniform excelentă (din care iese în faţă Jeremy Renner, electrizant în rolul prietenului din copilărie pornit pe calea armelor), personajele rotunde şi dăruirea regizorului Affleck (care simte în continuare că are ceva de demonstrat, ceea ce e mereu un lucru bun) salvează mare parte din obiecţiile legate de lipsa de originalitate a poveştii. Toţi sunt la locurile lor: hoţul (Affleck), fata (Rebecca Hall, cu vino-ncoa'), agentul FBI (John Hamm, cam ţeapăn), gangsterul irlandez (Pete Posthelwaite, voit caricatural). Bonus: accentul de Boston.
4 Stele.





Les Amours Imaginaires (2010)

Copilul teribil al cinematografiei canadiene, Xavier Dolan (născut în 1989, aflat deja la al doilea film, după J'ai tué ma mère) scrie, joacă, regizează şi montează povestea unui triunghi amoros imaginar: un tânăr sculptural (Dolan montează mişcările sale peste imaginea lui David) intră în vieţile prietenilor Francis şi Marie, dându-le amândurora existenţa peste cap. Dolan explorează trăirile propriei homosexualităţi într-un film curajos şi frumos filmat. Citează liber din Le Mepris al lui Godard (trecând scene prin diferite filtre de culoare) şi din filmele lui Wong Kar-Wai (coloana sonoră obsesivă - aici o versiune în italiană a piesei Bang Bang a lui Nancy Sinatra - ce acompaniază secvenţe cu personaje mergând/privindu-se în slow motion). Marele premiul Un Certain Regard la Cannes anul acesta. 4 Stele




Cyrus (2010)

John (John C. Reilly) e divorţat şi singur de şapte ani. La o petrecere cu dans, după multe pahare, în timp ce face pipi în tufişuri, o cunoaşte pe Molly (Marisa Tomei), şi lucrurile par să se îndrepte. Apoi fac e cunoştinţă cu Cyrus (Jonah Hill), fiul ei de 21 de ani, compozitor freelancer de muzică electronică, casnic, supraponderal, şi cu atacuri de panică (doarme cu uşa deschisă). Între cei doi în cepe un război de uzură pentru un loc în viaţa lui Molly. După reţeta tipică a filmelor indie americane în ceea ce priveşte alegerea şi constructia personajelor (clasa de mijloc, cu fobiile, ciudăţeniile şi anxietăţile sale intime), Cyrus se ţine pe dialogurile naturale până la improvizaţie ale fraţilor Duplass şi pe interpretarea fără concesii a lui Reilly, în continuare unul dintre cei mai subapreciaţi actori ai generaţiei sale. 3.5 stele

Scott Pilgrim vs. The World

An epic of epic epicness.

Scott Pilgrim vs. the World nu este un film despre Thanksgiving. Nici nu este primul film în care Michael Cera (Juno, Nick and Norah's Infinite Playlist) joacă rolul unui tânăr timid cu probleme de comunicare. Marchează însă debutul la Hollywood al lui Edgar Wright. După comedia romantică cu zombies Shaun of the Dead şi Hot Fuzz, Wright se desparte de Simon Pegg, actorul său de suflet şi traversează Atlanticul pentru a ecraniza un roman grafic de Brian Lee O'Malley şi pentru a ne arăta şi nouă cum se pune pe peliculă banda desenată.

Voi încerca să vă povestesc despre ce e vorba. Probabil că primele fraze vor suna plauzibil:
Scott, canadian proaspăt ieşit din adolescenţă, este basist al unei trupe de garaj cu aspiratii locale, Sex Bob-omb. Existenţa sa se împarte între colegii de trupă, colegul său gay de apartament (Kieran Culkin) şi Knives Chau, liceeanca asiatică cu care se întâlneşte la un joc ocazional de arcade. Existenţa sa molcomă îi e însă dată peste cap atunci când o întâlneşte la o petrecere pe Ramona Flowers, o fată cu buze roşii, păr roz, şi aer misterios (Mary Elizabeth Winstead, călcând pe urmele lui Kate Winslet, cea din Eternal Sunshine of the Spottless Mind) . Scott o visează înainte să o cunoască, vede cum se topeşte zăpada pe trotuarele oraşului atunci când ea păşeşte. În ciuda aureolei în care o vede Scott, Ramona are şi un defect: trecutul care o urmăreşte sub forma a şapte foşti iubiţi diabolici care încearcă să îi vină de hac lui Scott. Stop. You'd better believe it.
Plecând de la premiza ofertantă că fiecare dintre noi aduce, de la o anumită vârstă, în relaţia sa "bagajul" tuturor experienţelor trecute, Scott Pilgrim vs. the World reprezintă lupta cu demonii trecutului ca pe un joc video. Dacă aţi jucat Legend of Zelda, Street Fighter, sau chiar Tetris la viaţa voastră, o să vă doriţi ca Scott Pilgrim să îşi termine quest-ul. Inamicii mărunţi se dezintegrează în monede, boşii (cei sapte exes) îi cresc punctajul considerabil, Scott capătă şi apoi pierde vieţi, bătăile sunt explozii de culoare şi de onomatopee ce sfidează legile fizicii (şi verosimilul, vor observa cu siguranţă unii). Lui Cera rolul îi vine ca o mănuşă pentru că e mulat pe sensibilităţile sale. Discursul său de agăţat este povestea lui Pac-Man.
În bună tradiţie arcade, fiecare adversar e mai puternic decât anteriorul, nu atacă niciodată în acelaşi timp, iar distribuţia e savuroasă: Chris Evans (unul dintre Cei Patru Fantastici, viitorul Captain America), Brandon Routh (însuşi Superman Returns, în rolul unui baterist vegan şi, cum altfel!, cu superputeri) şi nu în ultimul rând Jason Schwartzman (Rushmore) îi stau în calea fericirii eroului nostru, pe muzica lui Nigel Godrich şi Beck (ce ţâşneşte din boxe la fiecare concert şi repetiţie Sex Bob-omb)

Din fericire Edgar Wright nu s-a hollywood-izat, ci Hollywood-ul s-a Edgar Wright. Isteţ peste medie, inovator vizual şi de bun gust. De neratat. Ajunge la noi în preajma Thanksgiving-ului.

Cronica de 5-8 randuri (I)

Legendă:

5 Stele - Capodoperă
4 Stele - Foarte bun
3 Stele - Bunuţ
2 Stele - Ar merge dacă plouă afară
1 Stea - În loc de nicio stea

Cemetery Junction (2010)

Debutul în regie al lui Ricky Gervais ( în colaborare cu Stephen Merchant, cu care a realizat şi The Office) e o comedie britanică dulce-amară despre trei tineri din Reading în anii '70. Un fel de Occident al lui Mungiu (toţi vor să plece dintr-un oraş prea mic/ o ţară prea închisă pentru ambiţiile lor), cu diferenţa că ei sunt deja în Vest. Atmosferic apropiat de The Boat that Rocked,
cu personaje secundare jucate de prieteni de-ai lui Gervais: Ralph Fiennes, Emily Watson, şi un strop de disco pentru culoare. Gervais, în rolul tatălui personajului principal, îşi scrie replici memorabile în certurile cu soacra. 3 Stele



Centurion (2010)

Alt film britanic, de la Neil Marshall (The Descent, Doomsday). În Britannia romană, o ceată de picţi călare (conduşi de o Olga Kurylenko fără vreo linie de dialog) vânează ultimele rămăşiţe ale legiunii a IX-a. Romanul şef e mereu excelentul Michael Fassbender (Archie din Inglorious Basterds) , deşi aici nu i se dă prea mult material cu care să lucreze. Chase movie bine executat tehnic, cu foarte mult sânge, de privit cu neuronii lăsaţi la uşă. Film de serie B cu buget de serie A. Doar pentru amatori. 2 Stele





Expendables (2010)

Doar nu vă aşteptaţi să scriu o cronică la acest film. Sfidând cam orice încercare de analiză critică, Stallone adună mai toţi eroii filmelor de acţiune din anii 80 şi-o pune de explozii şi împuşcături pe o insulă inexistentă, condusă de un dictator care va fi făcut inexistent până la sfârşit. Dacă vă doriţi altceva de la un film, tough luck. Scădem o stea jumate că lipseşte Steven Seagal. Mai scădem jumătate de stea că nu e nici Van Damme (a refuzat rolul pentru că nu avea substanţă. Mă rog). Rămânem cu 3 stele.





Home (2008)

O familie cu trei copii locuieşte lângă o autostradă abandonată, într-un cadru idilic. Lumea nu există în afara universului casnic, copii de vârste diferite fac baie împreună, iar mama, Isabelle Huppert întinde rufele la soare fără grabă. Până într-o zi în care se anunţă redeschiderea autostrăzii. Parabolă în cheie absurdă despre invazia lumii private şi, mai ales, despre zgomot. Propunerea Elveţiei la premiile Oscar din acest an. Chiar şi pe elveţieni îi preocupă zgomotul...
O încântare, deci 4 Stele.



Mr. Nobody (2010)

Sau mai degrabă Hitchhicker's Guide to Life. SF mustind de idei filozofice şi de ştiinţă (ni se explică didactic teoria corzilor în primele 10 minute) lansat nefericit în SUA în aceeaşi zi cu Inception. Pendulând între secolulele XX şi XXI, spune povestea celui mai bătrân om din lume (şi a ultimului muritor). E un film despre alegeri şi despre felul în care ne afectează viaţa. Merge însă mai departe de "profunzimea" de tip Twilight, It all starts with a choice, întrebându-se ce se întâmplă dacă îţi poţi trăi toate vieţile posibile, indiferent ce alegi. Ambiţios vizual, pe alocuri cabotin, dar de neratat. Viitor film cult, cu siguranţă. 4 Stele




Salt (2010)

Angelina Jolie se intoarce din pauza luată ca să le arate celorlalte actriţe de la Hollywood cum se face acţiune. Mai puţin bombastic vizual decât Wanted, dar cel puţin la fel de neverosimil, Salt e un efort onest şi susţinut de a face film de suspans. Şi asta pentru că ia premiza (agent CIA acuzat că e spion rus) şi o duce până la capăt, fără a pierde spectatorul pe drum. Jolie emană forţă şi e singurul lucru credibil din film. Şi punctul forte. Pentru nostalgicii thriller-elor din anii 90. kinetic şi antrenant. 3 stele




Splice (2010)

Surpriza verii 2010. O familie de cercetători fără copii crează în laborator o fiinţă hibrid, combinând ADN uman cu ADN animal. Produsul e o tânără cu trăsături umane dar cu picioare de marsupial, coadă şi ac de scorpion, care creşte accelerat şi dezvoltă interese din cele mai primare. În aceeaşi vână cu horror-urile biologice ale lui David Cronenberg, fără a-i provoca spectatorului acelaşi nivel de disconfort, Splice foloseşte cu măsură şi imaginaţie efectele speciale, iar Adrien Brody şi Sarah Polley (în rolurile celor 2 cercetători) sunt bine aleşi. Revelaţia e însă Delphine Chanéac (Dren), combinaţie de efect vizual şi expresivitate nativă. 4 stele





Timecrimes (2007)

SF spaniol cu călători în timp. Eroul nostru vede prin binoclu în pădurea din faţa casei o tânără semi-dezbrăcată şi un individ cu capul înfăşurat ca eroul din Elephant Man. Fire curioasă, se duce să investigheze şi ne aruncă într-un vârtej de paradoxuri temporale pe care vă provoc să le descurcaţi cum credeţi de cuviinţă. Fără efecte vizuale, bazându-se doar pe ingeniozitatea scenariului, te ţine în scaun chiar daca nu prea înţelegi ce se întâmplă. După ce l-ai văzut, încearcă şi Triangle (2009), care-i cam aceeaşi chestie. Nu în aceeaşi seară că e solicitant. Nu ştiu încă sigur dacă scenariul are sens sau nu, deci 3 stele.

Inception

Ultimul film al băiatului-minune Christopher Nolan (Memento, Prestige, The Dark Knight) e ca trenul care apare nitam-nisam in visul unui personaj şi o ia la goană fără şine pe străzile oraşului: e mare, greoi, şi deraiază spectaculos.
Aşteptat cu nerăbdare într-o vară mai secetoasă ca de obicei (în care a ajuns să îmi lipsească până şi derizoriul unui nou Transformers), Inception e promovat ca un blockbuster cerebral (high-concept e termenul preferat de publicul american) bazat pe o idee originală a unuia dintre cei mai creativi regizori contemporani. Cobb (Di Caprio, jucând corect acelaşi rol din Shutter Island) e cel mai experimentat "extrăgător" de informaţii din vise de pe piaţă. Când este solicitat de un personaj asiatic misterios cu resurse aparent nelimitate (Ken Watanabe, magistral în redarea ambiguităţii personajului său), cu promisiunea ştergerii cazierului, să sădească o idee în subconştientul unui tânăr bogat (Cillian Murphy), Cobb îşi asamblează echipa: indianul (devenit obligatoriu în filmele americane din ultima perioadă) preparator de substanţe, arhitecta Ariadne care proiectează locaţiile viselor (Ellen Page, jucând plat, ca de obicei), Arthur care le documentează (Joseph Gordon-Levitt, cel mai bun actor al generaţiei sale !părerea mea!), şi Eames care falsifică orice (britanicul Tom Hardy). Cei de mai sus sar dintr-un vis în altul (cam ca Iona prin burţile balenei) pe muzica impecabilă a lui Hans Zimmer, încercând să nu piardă contactul cu realitatea. Ca şi spectatorul care numără visele care i se succed prin faţa ochilor.
Problema filmului nu e că ar fi lipsit de idei, ci că e supraaglomerat de ele. Personajele recită informaţii legate de logica viselor (expozitiv, ca în Codul lui Da Vinci), tot filmul, neştiind când să se oprească, parcă întrebându-l permament pe spectator "ai înţeles?". Nu ştie să se oprească nici Marion Cotillard, frumoasă cum o ştim, în rolul soţiei moarte a lui Di Caprio (jucată cu aplomb la fel de isteric şi de Michelle Williams în Shutter Island), care are prostul obicei de a răsări previzibil în acelaşi punct (când ne e lumea mai dragă) în mai toate visele înşirate pe retină.
Spectatorul e atât de ocupat să ţină socoteala viselor că uită de personaje şi de dramele lor; când Cobb rememorează o scenă tragică din trecutul său, momentul e mai degrabă unul de respiro în economia celor 148 de minute.
Secvenţele de acţiune/visele pendulează între sublim (o minunată secvenţă la gravitaţie zero, care justifică pe deplin preţul biletului), scurt (faimoasa curbare a Parisului din trailer), repetitiv (trenuri şi apă peste tot), kitch (oraşul inundat a la Artificial Intelligence) şi ridicol (asediul unei fortăreţe înzăpezite, luat direct din Modern Warfare 2). Avem şi aici o problemă: aşa inegale cum sunt în execuţie şi originalitate, trei dintre aceste vise sunt editate în paralel pentru că se întâmplă, vezi doamne, în acelaşi timp. Rezultatul muncit de regizor, finalul simultan, nu are efect de "wow", cum ar fi meritat scena formidabilă menţionată, ci de "hm".

Trăgînd linie, Inception e o apariţie insolită, iar Nolan primeşte punte pentru ambiţie şi îndemânarea cu care cheltuie bugete zdravene. Dar e cam mult balast ce ar fi trebuit să pice la montaj.
Cea mai hazlie scenă a filmului: la un moment dat, Michael Caine (protagonist a două scene!) ,care aici NU îl interpretează pe Alfred, îi cară valiza lui Cobb la aeroport. Defect profesional dintr-un alt film.

Soul Kitchen

"Life is what happens to you while you are busy making other plans."

Soul Kitchen nu e titlul unei compilaţii de muzică soul, ci o cârciumă de cartier într-un vechi depozit dezafectat de lângă o veche cale ferată. E de asemenea şi prima comedie pur-sânge a celui mai in vogă cineast tânăr german, de origine turcă, Fatih Akin. Răsfăţat de public şi de critică deopotrivă după excelentul Gegen Die Wand (2004) şi inegalul Auf den Anderen Seite (2007), Akin se joacă de-a filmul şi ne distrează şi pe noi în sălile de mall bucureştean fără aer condiţionat.
Bucătăria lui Akin e colorată şi plină de gust ca un ghiveci de legume, asezonat cu popcorn şi cola. Fidel originilor sale de emigrant, explorate în cheie dramatică in filmele anterioare, Akin se îndreaptă de această dată spre comunitatea greacă. Eroul său, Zinos, e proprietarul cârciumii cu pricina (titlul românesc o numeste impropriu tavernă, deşi nu e la subsol). Pe lângă proprietar de drept, Zinos mai e şi iubitul unei nemţoaice blonde înalte care îl anunţă că pleacă la Shanghai, fratele lui Illias, paria de cartier şi puşcăriaş cu jumătate de normă (Moritz Bleibtreu), şeful unei nemţoaice cu ochi albaştri şi al unui bucătar turc genial cu prisos de mândrie (Birol Ünel din Gegen die Wand, aici subfolosit). Pacostele sale (în afară de blondă) sunt o hernie de disc supărătoare şi un fost coleg de generală ajuns mafiot, care işi doreşte terenul pe care e construită Soul Kitchen.
Soul Kitchen urmează reţeta reuşitei comediilor englezeşti: în lumea sa, Zinos e înconjurat de personaje secundare excentrice: Moş Sokrates nu are bani să îşi plătească chiria dar asistă distrat şi cu căştile pe urechi la petrecerile de pomină; bucătarul Shayn e dat afară de la un restaurant de lux pentru că refuzase să îi prepare un gazpacho fierbinte unui client.
Filmat fără cusur şi montat frenetic, filmul lui Akin exultă de viaţă: la cârciumă vine lume care cere cartofi prăjiţi şi primeşte delicatese, fac repetiţii trupe de rock de garaj, petrecerile private sunt condimentate cu substanţe miraculoase din scoarţă de copac de Honduras, Zinos îşi tratează hernia la un "spărgător de oase" cu turban alb. Are ceva din naivitatea celuilalt film plin de muzică bună a anului - The Boat that Rocked, şi din neverosimilul Concertului lui Radu Mihăileanu: un nasture zboară în cutia de bomboane mentolate şi e înghiţit la momentul oportun, salvând situaţia. Lecţia de viaţă se limitează la sfatul de a nu i-o trage Fiscului, să nu cumva să ţi-o tragă şi el ţie.

Nu ştiu cât se mai plimbă prin malluri, aşa că grabiţi-vă. Cred că au reparat aerul condiţionat.

P.S: Traducerea, evident după o subtitrare în engleză, iscă zâmbete neforţate: un personaj cu porecla Mehehe e în traducere Goat.

Şi puţină trivia: pe când filma Im Iuli, un road movie foarte plăcut ochiului (2000, cu acelaşi Bleibtreu), lui Akin i s-a refuzat de către autorităţi să filmeze în România. Prin urmare regizorul face doar poze, pe care le foloseşte în film. Indignat, Akin apare într-un rol episodic, jucând un agent vamal român.

The Imaginarium of Doctor Parnassus - Din reţetarul lui Terry Gilliam

Terry Gilliam (fost Monty Python, convertit regizor) e probabil cel mai ghinionist auteur al vremurilor noastre. În 1985, în urma unei faimoase dispute cu producătorii, Brazil ieşea pe piaţă retăiat şi fără finalul sumbru filmat de Gilliam. Ameninţând că îşi reneagă creaţia, Gilliam reuşeşte în cele din urmă să-şi recupereze dreptul de final cut. Azi, Brazil e unanim considerat capodopera sa. Trei ani mai târziu, The Adventures of Baron Munchausen, producţie de multe milioane de dolari, devenea unul dintre cele mai notorii eşecuri de casă ale ultimelor decenii. În 1999, după o furtună de gheaţă ce distruge un întreg platou şi îmbolnăvirea gravă a actorului titular, Jean Rochefort, ecranizarea lui Don Quijote e oprită din faşă de asiguratori. Pe 22 ianuarie 2008, în toiul filmărilor celui mai recent film al său, The Imaginarium of Doctor Parnassus, Heath Ledger moare la 29 de ani. Gilliam însă nu se predă: îi cheamă pe Depp, cu care mai lucrase la Fear and Loathing in Las Vegas (1998) şi pe care îl distribuise in Don Quijote, Jude Law şi Colin Farell să termine filmul. În 2009, filmul avea premiera la Festivalul de la Cannes.
Parnassus (Christopher Plummer), un călugăr tibetan, câştigă un pariu faustic cu Diavolul (Tom Waits) în urma căruia capătă nemurirea. O mie de ani mai târziu , străbate lumea cu un teatru ambulant ce face legătura dintre lumea reală şi lumea imaginaţiei, însoţit de fiica sa de 16 ani, Valentina, un pitic şi un tânăr vagabond. Nemurirea nu îi prieşte lui Parnassus, care trăieşte la marginea societăţii, în mizerie, înconjurat de vagabonzi şi inadaptaţi. Diavolul, sau Mister Nick, cum îi place să se autointituleze, îi dă mereu târcoale ademenindu-l cu pariuri. Cu trei zile înainte ca fiica sa să împlinească 16 ani şi ca Diavolul să îi ia sufletul ca urmare a pariului făcut, trupa ambulantă îl salvează din ştreang pe Tony, un filantrop decăzut (Heath Ledger), eveniment care pare să încline balanţa în favoarea lui Parnasus, în cursa de a ademeni primul cele cinci suflete necesare pentru a-şi salva fiica.. Dar în Imaginarul Doctorului Parnassus majoritatea lucrurilor nu sunt ceea ce par.
Conceptual, Imaginarium se apropie cel mai mult de The Fisher King (1991), unde Gilliam filma lumea celor fără adăpost care trăiau la graniţa dintre palpabil şi mistic. Dacă Robin Williams era un cavaler în căutarea Graalului, Parnassus (un Christoper Plummer foarte nuanţat, perfect ales ) e în căutarea fiicei sale prin deşertul imaginaţiei. Trecerea în Imaginarium, ca a lui Alice prin oglindă, e calea spre o lume în care legile fizicii nu se aplică, creată digital, în care o doamnă între două vârste găseşte bijuterii şi un hotel pentru aventuri de-o noapte, iar patru gangsteri ruşi vorbesc engleză fluent. Tony-ul lui Heath Ledger, ghid şi apoi protagonist al călătoriilor spre lumea cealaltă, se întrupează succesiv în trei avataruri distincte (genială găselniţa lui Gilliam de a "acoperi" lipsa lui Ledger, ajutat şi de faptul că acesta îşi terminase mare parte din filmările în locaţie). Mefisto-ul lui Tom Waits, cu pălărie , ţigaretă cu filtru şi mustaţă à la Clark Gable, ca şi cel al lui Goethe, e alunecos şi cu intenţii ce îi scapă lui Parnassus, chiar şi după 1000 de ani de convieţuire. Nu poţi să nu zâmbeşti când aruncă o privire ştrengară direct spre cameră.
Ca de obicei, execuţia lui Gilliam e haotică. Influenţele livreşti stufoase (celora deja menţionate li se adaugă trimiteri la Waiting for Godot - costumul negru şi bowler hat-ul lui Waits, etc), desele schimbări de ton, coerenţa ce alunecă în actul al treilea, auto-ironia şi mai ales aglomerarea vizuală (nuanţată digital de această dată) pot obosi şi chiar irita pe alocuri. Însă demersul lui Gilliam, şi abnegaţia de a-şi duce proiectul la bun sfârşit nu pot sa nu impresioneze. Sunt două ore de calitate "From Heath Ledger and his friends", aşa cum stă scris pe genericul final.


PS: The Man Who Killed Don Quixote, dubla a doua, se află în faza de pre-producţie. Gilliam nu se lasă.