Public Enemies

John Dillinger: I like baseball, movies, good clothes, whiskey, fast cars... and you. What else do you need to know?

Billie Frechette: What do you want?

John Dillinger: Everything. Right now.

Cam asta e tot ce aflam despre John Dillinger din ultimul film al lui Michael Mann. Stiam deja ca a jefuit multe banci in anii '30, ca ajunsese inamicul public nr.1 si ca prinderea lui i-a adus faima lui J. Edgar Hoover, pe atunci la inceputul carierei sale de director al FBI. Restul il aflam chiar de la Dillinger din doua fraze. Nu stiam nici ca seamana leit cu un actor pe nume Johnny Depp, si ca a fost prins de un anchetator ambitios care aduce suspect de mult cu Bruce Wayne (Christian Bale).

Mann stie sa construiasca personaje masculine puternice. Si-a exersat mana cu Heat (unde a reusit sa ii inghesuie pe Pacino si De Niro intr-un singur film), Insider (acelasi Pacino si un Crowe de nerecunoscut) si Collateral (unde Tom Cruise e de nerecunoscut, si Jamie Foxx e sofer de taxi). Public Enemies nu face exceptie: Depp are privirea inscrutabila, o viclenie inselatoare in priviri dar motivatii clare. E personaj real, dar pare mai putin din carne si oase decat De Niro in Heat. E antologica scena in care intra intr-un cinematograf in care ruleaza un film cu Clark Gable - gangster á la Dillinger (asa cum si in Zodiac personajele ieseau de la o proiectie Dirty Harry). Nu au dreptate cei ce ii reproseaza lui Mann aceasta reverenta deosebita pentru mit. Ca si Steven Soderbergh in al sau Che, Mann nu sondeaza resorturi intime, caci Dillinger nu e un om marunt, ci simbol al Prohibitiei si produs al unor vremuri tulburi. Christian Bale si Marion Cotillard (accent englezesc ireprosabil, dar departe de cea mai puternica prezenta feminina la Mann - Ashley Judd in Heat) se descurca bine in roluri, dar e filmul lui Depp.

Tupeul lui Dillinger e aproape hiperbolizat: camera digitala hi-def il urmareste ajutandu-si tovarasii sa iasa dintr-o inchisoare pe poarta principala, apoi evadeaza de unul singur cu minima violenta din alta, spre final intra intr-o sectie de politie la adapostul... ochelarilor de soare, patrunde in sala anchetatorilor care il investigau, isi priveste poza agatata pe perete si ii saluta pe cei de la masa, fara a fi recunoscut.

E al treilea film consecutiv al lui Mann pe digital (dupa Collateral si Miami Vice). O optiune care continua sa fie curioasa pentru un realizator cu buget. A experimentat si David Lynch (in Inland Empire), dar aici opulenta inerenta unui buget consistent pare nelalocul ei atunci cand e filmata pe digital. Desi nivelul de detaliu e impresionant (scena din livada de mere de la inceput) scenele hiperkinetice (si filmul are destule scene de shoot-out, marca deja patentata de Mann) sunt uneori confuze, camera urmareste personajele mereu indeaproape, iar filmarile nocturne par, in mod paradoxal, mici in anvergura. E departe de a fi perfect (are si unele probleme de ritm, atenuate de muzica exceptionala), dar e divertisment superior. Si trebuie neaparat vazut in proiectie digitala.

La Haine (attire la haine...)

C'est l'histoire d'un homme qui tombe d'un immeuble de 50 étages. Au fur et à mesure de sa chute, pour se rassurer, il se répète: "Jusqu'ici, tout va bien." "Jusqu'ici, tout va bien." "Jusqu'ici, tout va bien." Mais l'important, c'est pas la chute.C'est l'atterrissage... "

Vinz, Hubert si Saïd sunt trei tineri care traiesc intr-una dintre suburbiile rau famate ale Parisului. Vinz (Vincent Cassel, in rolul care l-a consacrat) e evreu. Hubert (Hubert Koundé) e negru. Saïd (Saïd Taghmaoui) provine dintr-o familie de emigranti africani. Prietenul lor Abdel este la spital in stare critica, dupa ce un politist l-a impuscat in cap. Sunt lefteri, fumeaza iarba, traiesc din mismasuri marunte, incearca sa se ridice dar nu pot (Hubert pune pe picioare o sala de sport care e arsa din temelii). Universul lor e limitat la cartier, distractia e petrecerea de pe bloc, unde li se cer 5 franci in schimbul unui hot dog. Traiesc intr-o lume a violentei, un cerc vicios fara rezolvare: politistii ii bat pe pustii de cartier - pustii de cartier ii urasc pe politisti - politistii sunt inarmati - pustii sunt inarmati, dar invata acum sa foloseasca o arma... Vinz gaseste o arma si jura ca daca prietenul lor Abdel moare, va impusca un politist. Sunt saltati de politie in Paris fara motiv, eliberati prea tarziu sa mai prinda trenul inapoi spre casa. Colinda pe strazi toata noaptea, fura o masina dar realizeaza ca nici unul dintre ei nu stie sa conduca. Jusqu'ici, tout va bien. Insa afla ca Abdel moare...
Tragand un ochi la Spike Lee (La Haine a fost pe drept comparat cu Do the right thing - pentru tematica conflictului dintre cartier si autoritatea politieneasca) si la Martin Scorsese (mai ales cel din Mean Streets, desi citeaza direct din Taxi Driver - faimoasa scena din fata oglinzii, cu Cassel in locul lui De Niro livrand replica You talkin' to me?) Mathieu Kassovitz regizeaza cu mana forte filmul ce e fara indoiala punctul de varf al carierei sale artistice. Cel mai bun regizor la Cannes in '95 pentru acest film (la 28 de ani!), Kassovitz filmeaza frenetic, inventiv (secvente juxtapuse, miscari de camera la 360 de grade in spatii inguste) apoi transfera pelicula in alb-negru, "din ratiuni de contrast" (cum ne explica regizorul in comentariul de pe DVD). Sunt multe secvente antologice: Un DJ remixeaza Non, je ne regrette rien, camera iese pe fereastra si survoleaza cartierul; un pusti ii povesteste lui Saïd o emisiune TV in care o vedeta isi pierde cumpatul tocmai pentru ca stie ca este la Camera Ascunsa, dar nu si ce i se pregateste (nu era nimic, farsa consta tocmai in pregatirea unei farse care nu avea sa vina); Vinz e singurul care vede o vaca (intr-un film alb-negru toate vacile sunt desigur negre cu pete albe) traversand strazile cartierului, dar nimeni nu il crede; intr-o toaleta, un mos le spune celor trei o anecdota a carei morala le scapa atat lor cat si spectatorului. Scena in care cei trei intra la un vernisaj de arta contemporana ilustreaza nepotrivirea dintre cele doua lumi. Cineva ii atrage atentia lui Vinz ca sta in fata unui tablou. Vinz ii spune: "Tu esti tabloul".

La Haine e mai sincer si mai percutant decat Boyz N'the Hood, Menace 2 Society, si alte filme care exploreaza tensiunile rasiale la inceputul anilor '90. Important nu e cum cazi, ci cum aterizezi. Asta e tot ce incearca sa iti transmita filmul. Si nu e deloc putin.