Public Enemies

John Dillinger: I like baseball, movies, good clothes, whiskey, fast cars... and you. What else do you need to know?

Billie Frechette: What do you want?

John Dillinger: Everything. Right now.

Cam asta e tot ce aflam despre John Dillinger din ultimul film al lui Michael Mann. Stiam deja ca a jefuit multe banci in anii '30, ca ajunsese inamicul public nr.1 si ca prinderea lui i-a adus faima lui J. Edgar Hoover, pe atunci la inceputul carierei sale de director al FBI. Restul il aflam chiar de la Dillinger din doua fraze. Nu stiam nici ca seamana leit cu un actor pe nume Johnny Depp, si ca a fost prins de un anchetator ambitios care aduce suspect de mult cu Bruce Wayne (Christian Bale).

Mann stie sa construiasca personaje masculine puternice. Si-a exersat mana cu Heat (unde a reusit sa ii inghesuie pe Pacino si De Niro intr-un singur film), Insider (acelasi Pacino si un Crowe de nerecunoscut) si Collateral (unde Tom Cruise e de nerecunoscut, si Jamie Foxx e sofer de taxi). Public Enemies nu face exceptie: Depp are privirea inscrutabila, o viclenie inselatoare in priviri dar motivatii clare. E personaj real, dar pare mai putin din carne si oase decat De Niro in Heat. E antologica scena in care intra intr-un cinematograf in care ruleaza un film cu Clark Gable - gangster á la Dillinger (asa cum si in Zodiac personajele ieseau de la o proiectie Dirty Harry). Nu au dreptate cei ce ii reproseaza lui Mann aceasta reverenta deosebita pentru mit. Ca si Steven Soderbergh in al sau Che, Mann nu sondeaza resorturi intime, caci Dillinger nu e un om marunt, ci simbol al Prohibitiei si produs al unor vremuri tulburi. Christian Bale si Marion Cotillard (accent englezesc ireprosabil, dar departe de cea mai puternica prezenta feminina la Mann - Ashley Judd in Heat) se descurca bine in roluri, dar e filmul lui Depp.

Tupeul lui Dillinger e aproape hiperbolizat: camera digitala hi-def il urmareste ajutandu-si tovarasii sa iasa dintr-o inchisoare pe poarta principala, apoi evadeaza de unul singur cu minima violenta din alta, spre final intra intr-o sectie de politie la adapostul... ochelarilor de soare, patrunde in sala anchetatorilor care il investigau, isi priveste poza agatata pe perete si ii saluta pe cei de la masa, fara a fi recunoscut.

E al treilea film consecutiv al lui Mann pe digital (dupa Collateral si Miami Vice). O optiune care continua sa fie curioasa pentru un realizator cu buget. A experimentat si David Lynch (in Inland Empire), dar aici opulenta inerenta unui buget consistent pare nelalocul ei atunci cand e filmata pe digital. Desi nivelul de detaliu e impresionant (scena din livada de mere de la inceput) scenele hiperkinetice (si filmul are destule scene de shoot-out, marca deja patentata de Mann) sunt uneori confuze, camera urmareste personajele mereu indeaproape, iar filmarile nocturne par, in mod paradoxal, mici in anvergura. E departe de a fi perfect (are si unele probleme de ritm, atenuate de muzica exceptionala), dar e divertisment superior. Si trebuie neaparat vazut in proiectie digitala.