Southland Tales (with a bang)

Southland Tales este un film pe care nimeni nu era pregatit sa il vada. La 5 ani de la debutul fulminant cu Donnie Darko, film programatic pentru prima generatie de adolescenti americani ai noului mileniu, Richard Kelly isi aducea la Cannes urmatorul proiect (la care lucrase cea mai mare parte a celor 5 ani de sincopa), care se anunta o variatie ambitioasa si originala pe teme post-apocaliptice, o distopie pentru generatia new-wave. Rezultatul? Unul dintre cele mai hulite filme de la festival, sali golite inainte de final, esec usturator de box office, un film pe care aproape nimeni nu l-a inteles, dar pe care toti l-au facut praf. Protagonistul zice la un moment dat: "I'm a pimp. And pimps don't commit suicide". Richard Kelly aproape ca a facut-o.

Nu este greu de inteles de ce: aproape 3 ore (cat avea versiunea originala, director's cut, scurtata de Kelly la 140 de minute pentru a incerca sa mai salveze ceva) de incoerenta (dezlegata in mare parte de romanul grafic care incepe si completeaza povestea, dar pe care putini l-au citit), o distributie usor de desfiintat pe hartie: Justin "Cry me a river" Timberlake este un soldat american lasat la vatra si dependent de Fluid Karma, noul drog de pe piata. Dwayne "The Rock" (sau The Scorpion King, daca vreti) Johnson este protagonistul Boxer(!) Santaros, movie star lovit de amnezie, a carui personalitate schizoida il face sa se auto-intituleze Jericho Cane, ca pe eroul unui scenariu scris de el. Sarah Michelle "Buffyceaomoratoaredevampiri" Gellar este Krista Now, vedeta porno si realizatoare de emisiuni TV imbeciliza(n)te. Sean William "Stifler" (aha, acel Stifler) Scott este Roland Taverner, politist care se cauta pe sine la propriu, dupa ce s-a dedublat trecand printr-o poarta spre a 4-a dimensiune. Mandy "not as famous as Britney" Moore este fiica de senator si sotie adulterina de movie star, iar insusi ... Christopher "Highlander" Lambert este traficant de arme care isi duce veacul intr-o masina de inghetata. Toate astea se asezoneaza cu niste obisnuiti ai Saturday Night Live si cativa actori has been ai anilor '80.

Suna a ghiveci, nu-i asa? Sa stiti ca asa e si filmul, sa nu ziceti ca nu v-am avertizat. Va mai dau cateva date ale povestii, luate aleatoriu (nici nu as putea altfel, ca va stric deruta, si e pacat). Se discuta despre "teleportare cuantica", "teen horniness"(nu ma ostenesc sa caut un echivalent in romana), miscarea neo-marxista, decelerarea vitezei de rotatie a Pamantului. Toate acestea pe fundalul celui de-al Treilea Razboi Mondial, nu mai tarziu de 2008 (filmul e din '06), in care Hustler (ma rog, Larry Flynt) sponsorizeaza armata americana in Irak. A, si sa nu uitam de megazeppelin, decor al ultimului act.

Dar toate astea nu il impiedica sa fie, pentru cei rabdatori si care nu se tem sa le scape detalii si sa se lase dusi de curgerea peliculei, o experienta unica. Este singura sansa pe care o veti avea sa il vedeti pe Justin N'Sync Timberlake lip sync-ing pe All the things that I've done de la The Killers, majorete included, sa il vedeti pe The Rock valsand in acorduri de Moby, sau pe actorul-ala-care-il-juca-pe-Stifler dand mana cu...el insusi. Si sa vedeti personaje ce par decupate din Lost Highway al lui Lynch, fara ca Southland Tales sa para o pastisa. Ma refer la Baronul Von Westphalen si la anturajul sau.

Si nu am ajuns inca la soundtrack: Muse, Pixies, Blur, Black Rebel Motorcycle Club (a caror prestatie live e anuntata la un moment dat din off, ma intreb daca era inclusa in versiunea extinsa), Moby (cu cateva piese compuse special pentru film) condimenteaza Apocalipsa dupa Kelly. Versiune a Apocalipsei in care "the world ends not with a whimper, but with a bang"...

PS: Cum care Stifler? Ala cu din filmul cu placinta...

Note to self: Richard Kelly is a pimp. Asteptam The Box anul acesta, adaptare dupa Richard Matheson cu Cameron Diaz.

Synecdoche (Si-nek-duh-kee), New York

" The end is built in the beginning", ii spune unul dintre personaje lui Caden Cotard, protagonistul primului efort regizoral al scenaristului Charlie Kaufman (Human Nature, Being John Malkovich, Adaptation, Eternal Sunshine of the Spotless Mind), la care Kaufman a lucrat 6 ani, si care a avut premiera la Cannes anul trecut. Distiland teme din scenariile scrise anterior (in special din Adaptation, care punea in discutie conditia artistului si aceeasi invadare a realitatii de catre fictiune), Kaufman realizeaza un film incarcat de referinte evidente (Kafka, Proust, Cotard) sau obscure/aparente:
Caden Cotard, regizor de teatru, primeste o bursa Macarthur, pe care o foloseste pentru a pune in scena Piesa totala, care inglobeaza Nasterea, Viata, Moartea, si care adreseaza Intrebarile majore ale existentei.
Caden Cotard se descompune. Neimplinit atat ca artist (nevoit sa regizeze piesele de teatru ale altora), cat si pe plan personal (Adelle, sotia sa, pictorita de miniaturi de mare succes, il paraseste), Cotard aluneca progresiv spre nebunie. Dupa douazeci de ani de repetitii, actorii sai devin personajele pe care le-au repetat o buna parte din viata, si el insusi se vede inlocuit in propria viata de catre personajul sau.
Ca si in Adaptation, dar mai ales Being JM, absurdul se insinueaza in existenta personajelor, atat la nivel dialogal ("My pupils don't work. I think I have blood in my stool./That stool in your office?"), cat si la nivelul tramei: Hazell, asistenta lui Cotard, locuieste intr-o casa din ai carei pereti iese constant fum, Adelle se casatoreste la Berlin cu Gunter si Heinz.
Este o lume a disproportiilor si a nepotrivirilor: Cotard nu incape in rolul de simplu regizor al pieselor altora; in piesa sa, careia ii cauta un titlu tot filmul, nu incape Totul, tatal sau incape intr-un sicriu de 1 metru lungime, picturile sotiei sale sunt microscopice. Filmul s-ar fi putut numi Inadaptation.
Philip Seymour Hoffman (vazut recent in Doubt, dar de vazut mai ales in Magnolia si Happiness), asistat de o serie de make-up artists, se achita cu brio de misiunea de a-si descompune personajul pana la caricatura ("You have struggled into existence and are now slipping out of it").
Distributia este unitar excelenta. Femeile care graviteaza in jurul lui Cotard sunt Catherine Keener (Capote), Samantha Morton (In America, Control, Mister Lonely), Emily Watson (Breaking the Waves), Hope Davis (American Splendor), si o Jennifer Jason Leigh (eXistenZ) aproape de nerecunoscut.
Ca regizor, Kaufman nu atinge exuberanta vizuala clipata a lui Gondry (Human Nature, Eternal Sunshine), mai ales datorita tematicii mult mai sumbre. Estetica lui Spike Jonze (care apare si la credits ca producator) este insa vizibila in fiecare cadru (scena in care Cotard isi intalneste alter-ego-ul Sammy etc.). Kaufman nu se dezminte, filmul sau este altceva, diferit de tot ce veti vedea anul acesta la cinema sau la dvd player. Merita vazut? Cu siguranta ca da. Insa nu mi-a raspuns la intrebarea cea mai mare pe care o aveam inainte de al vedea: Unde se termina geniul lui Kaufman, si unde incepe inspiratia lui Jonze/Gondry in filmele anterioare. Relatia aproape simbiotica dintre Kaufman si Jonze (Being JM, Adaptation)/Gondry (Human Nature, Eternal Sunshine), comparabila poate doar cu cea intre Guillermo Arriaga si Alejandro Gonzalez Inarritu (Amores Perros, 21 Grams, Babel), pare sa se fi inglobat in estetica regizorului Kaufman. Astept cu interes urmatorul efort regizoral.

PS: Titlurile citate din filmografiile actorilor sunt preferinte personale. Asupra unora voi reveni poate, candva.

Surse, surse, surse

Si ziaristii de la Libertatea au sursele lor (indoielnice, ce-i drept), asa ca de ce nu le-am avea si noi pe ale noastre, bloggeri vechi si noi pe teme cinefile? Din lipsa de spatiu si de memorie, voi enumera doar cateva dintre siteurile/publicatiile care merita mentionate.

Ai nostri
Presa de specialitate din Romania se rezuma la o mana de oameni, carora li se face loc pe cate o coloana in putinele publicatii care promoveaza critica de film, si nu recenzia tip comunicat de presa. Revista care ii aduna pe cei mai cunoscuti dintre ei in acelasi loc, Republik, a incetat colaborarea cu vechea echipa redactionala in vara anului trecut, spre necazul cititorului devotat. Alex Leo Serban, Andrei Gorzo, Mihai Chirilov, Andrei si Codruta Cretulescu, Iulia Blaga, Iulia David, Alin Ludu Dumbrava (citez din memorie, imi vor scapa cu siguranta cativa) apar periodic la radio/TV si scriu cronici de mai mica sau mai mare intindere in Dilema veche (Gorzo, Leo Serban), Suplimentul Cultural, Idei in Dialog (Leo Serban), Revista HBO (Chirilov, Cretulescu), B24fun (Gorzo), Sapte Seri (Ludu Dumbrava). O buna parte dintre articolele lor se regasesc pe Liternet, site cu o arhiva de cronici foarte consistenta. De asemenea, exista un blog (inca!) in varianta beta, Rekino, care continua in parte traditia vechii Republik.
Leo Serban a publicat o carte la Polirom in 2007, De ce Vedem Filme, care reuneste o buna parte din cronicile sale, de vizitat!

Ai lor

Cand vine vorba de publicatii/site-uri straine insa...ei bine acestea exista :)

IMDB este dictionarul cinefilului, o baza de date uriasa, cu cateva milioane de intrari, usor de accesat si foarte user friendly. Cu putin noroc veti gasi si comentarii pertinente la filmele care va intereseaza, dar nu va bazati prea mult pe ratinguri. Filmele de sub 5 stele/10 isi merita cu prisosinta soarta, dar numarul de filme overrated este alarmant de mare. Descopar pe zi ce trece tot mai multe filme interesante in zona 6.5-7 stele, va recomand sa incercati, pe propria raspundere insa :)

Exista de asemenea o varietate de site-uri, colorate sau nu, care recenzeaza filme, sau aduna cronicile principalilor cronicari de film americani, europeni sau de aievea. Rotten Tomatoes si Metacritic sunt cele mai populare dintre ele, mai avizate decat IMDB, dar nici ele infailibile. Cei mai multi dintre critici sunt la randul lor oameni :).

Mai sunt si revistele de specialitate (da, ei au si din astea), care au site-uri updatate la zi: Empire, Premiere, Total Film si faimoasa Cahiers du Cinema (revista frantuzeasca fondata in anii '50, in care au scris multi dintre regizorii new wave-ului francez, unii de formatie critici de film: Truffault, Godard, Chabrol, Rohmer etc. Vom reveni pe viitor...)

Criticii de film cei mai importanti au propriile blog-uri/site-uri. Le vizitez frecvent pe cele ale lui Roger Ebert de la Chicago Sun-Times (de departe cel mai popular critic de film american, de care ma apropie simpatii/optiuni despre care voi discuta la momentul potrivit), Peter Travers de la Rolling Stone Magazine si A.O. Scott de la NY Times.

Si cateva recomandari amestecate:

Cinema Strikes Back, se dedica in special filmelor indie/arthouse, cu o afinitate clara pentru filmul asiatic si filmele de serie B. Contine de asemenea imagini rare din filme, numai bune de pus pe desktop.

Box Office si Box Office Mojo se ocupa de "the business of movies". Nimic de adaugat aici :).

Rope of Silicon, nu e scris de specialisti, ci de cativa oameni care descopera filmele "la cald" si care invata lucruri noi pe masura ce scriu fiecare recenzie/stire. Genul de cronica scrisa la persoana intai, mai degraba naiva, stiti voi... cea pe care chiar o citim pana la capat :)

Site-urile festivalelor de film majore, Cannes, Sundance, Berlin, Venetia. De consultat mai degraba in perioada festivalului cu pricina. Optionale.

O prietena mi-a recomandat recent blogurile si recenziile celor de la New Yorker. De incredere.

Trailere si altele asemanatoare gasiti pe Youtube, ca sunteti oameni mari si de isprava...

PS: Astept comentariile voastre. Asa se termina de obicei o postare pe un blog. Asadar astept comentariile voastre.

Primul post. De bun venit

Nu povestim filme, povestim interpretari. Nu am spus-o eu, au spus-o altii cu care sunt de acord. Fiecare dintre noi se aseaza in scaun, in intunericul salii de cinematograf, sau al sufrageriei, sau al camerei de camin, si isi vede Filmul. Sau il consuma, depinde daca filmul este facut doar pentru a fi consumat cu (ca) garnitura de tortilla/popcorn/cola, sau este destinat si altor papile gustative, si unui alt fel de gust.

Blogul acesta apare din dragoste de film, fara a-si propune insa sa dea verdicte, ci doar sa orienteze. Am vazut si vad in continuare foarte multe filme, fara prea mare discernamant, unele bune, cele mai multe proaste. Daca un film nu va merita atentia, si i-a rapit altuia (in speta mie) cateva ore din viata, va voi spune ce cred. Daca ceva m-a impresionat, voi incerca sa imi descriu propriile sentimente, nu felul in care trebuie sa va simtiti dupa ce l-ati vazut. Si voi incerca sa argumentez. Nu imi propun sa epuizez subiecte, nici sa enumar ostentativ nume de regizori, de la Antonioni la Zeffirelli, actori de la Astaire la Zane, sau personaje de la Alfie la... Zoolander. Voi incerca sa imi explic pe cat posibil referintele, iar daca voi insira nume si titluri, o voi face doar in topuri.

Am inceput sa citesc cronica de film din momentul in care am descoperit Noul Cinema. Aveam 8 ani pe atunci (sunt nascut in 1986, putin inainte de Cernobil), si motivul pentru care mi-am cumparat Noul Cinema, in loc de Universul Copiilor, a fost cat se poate de inocent: avea un poster mare la mijloc cu Arnold Schwarzenegger (dupa atatia ani, inca mai trebuie sa intru pe imdb.com sa vad cum i se scrie numele...) privind spre camera cu mainile in san. Pe langa poster insa, am primit inca vreo 20+ pagini de revista, scrise de oameni cu nume necunoscute, pe seama unor filme/actori/festivaluri, si ele complet necunoscute. Curiozitatea m-a impins sa citesc lucruri pe care la inceput nu le intelegeam, dar care au inceput sa aiba sens, odata ce am inceput sa vizionez, si mai ales sa aleg un film cu alti ochi.

Locuind intr-un mic oras de provincie, la 100 de metri de unul dintre cele doua cinematografe din oras (unul transformat intre timp in teatru, celalalt dezafectat), mersul la film a devenit in scurt timp activitatea principala de sfarsit de saptamana; evident, vedeam "ce se dadea" la cinematograf, dar pe langa ultimul film al lui Van Damme ajungeam sa vad si cate un Armata celor 12 maimute, chiar daca nu intelegeam mare lucru. La 12 ani am vazut prima oara Pulp Fiction, fara sonor (bunicii mei dormeau), la un TV alb/negru de prin anii 60 cu lampile proaste, si asa a inceput totul :).