" The end is built in the beginning", ii spune unul dintre personaje lui Caden Cotard, protagonistul primului efort regizoral al scenaristului Charlie Kaufman (Human Nature, Being John Malkovich, Adaptation, Eternal Sunshine of the Spotless Mind), la care Kaufman a lucrat 6 ani, si care a avut premiera la Cannes anul trecut. Distiland teme din scenariile scrise anterior (in special din Adaptation, care punea in discutie conditia artistului si aceeasi invadare a realitatii de catre fictiune), Kaufman realizeaza un film incarcat de referinte evidente (Kafka, Proust, Cotard) sau obscure/aparente:
Caden Cotard, regizor de teatru, primeste o bursa Macarthur, pe care o foloseste pentru a pune in scena Piesa totala, care inglobeaza Nasterea, Viata, Moartea, si care adreseaza Intrebarile majore ale existentei.
Caden Cotard se descompune. Neimplinit atat ca artist (nevoit sa regizeze piesele de teatru ale altora), cat si pe plan personal (Adelle, sotia sa, pictorita de miniaturi de mare succes, il paraseste), Cotard aluneca progresiv spre nebunie. Dupa douazeci de ani de repetitii, actorii sai devin personajele pe care le-au repetat o buna parte din viata, si el insusi se vede inlocuit in propria viata de catre personajul sau.
Ca si in Adaptation, dar mai ales Being JM, absurdul se insinueaza in existenta personajelor, atat la nivel dialogal ("My pupils don't work. I think I have blood in my stool./That stool in your office?"), cat si la nivelul tramei: Hazell, asistenta lui Cotard, locuieste intr-o casa din ai carei pereti iese constant fum, Adelle se casatoreste la Berlin cu Gunter si Heinz.
Este o lume a disproportiilor si a nepotrivirilor: Cotard nu incape in rolul de simplu regizor al pieselor altora; in piesa sa, careia ii cauta un titlu tot filmul, nu incape Totul, tatal sau incape intr-un sicriu de 1 metru lungime, picturile sotiei sale sunt microscopice. Filmul s-ar fi putut numi Inadaptation.
Philip Seymour Hoffman (vazut recent in Doubt, dar de vazut mai ales in Magnolia si Happiness), asistat de o serie de make-up artists, se achita cu brio de misiunea de a-si descompune personajul pana la caricatura ("You have struggled into existence and are now slipping out of it").
Distributia este unitar excelenta. Femeile care graviteaza in jurul lui Cotard sunt Catherine Keener (Capote), Samantha Morton (In America, Control, Mister Lonely), Emily Watson (Breaking the Waves), Hope Davis (American Splendor), si o Jennifer Jason Leigh (eXistenZ) aproape de nerecunoscut.
Ca regizor, Kaufman nu atinge exuberanta vizuala clipata a lui Gondry (Human Nature, Eternal Sunshine), mai ales datorita tematicii mult mai sumbre. Estetica lui Spike Jonze (care apare si la credits ca producator) este insa vizibila in fiecare cadru (scena in care Cotard isi intalneste alter-ego-ul Sammy etc.). Kaufman nu se dezminte, filmul sau este altceva, diferit de tot ce veti vedea anul acesta la cinema sau la dvd player. Merita vazut? Cu siguranta ca da. Insa nu mi-a raspuns la intrebarea cea mai mare pe care o aveam inainte de al vedea: Unde se termina geniul lui Kaufman, si unde incepe inspiratia lui Jonze/Gondry in filmele anterioare. Relatia aproape simbiotica dintre Kaufman si Jonze (Being JM, Adaptation)/Gondry (Human Nature, Eternal Sunshine), comparabila poate doar cu cea intre Guillermo Arriaga si Alejandro Gonzalez Inarritu (Amores Perros, 21 Grams, Babel), pare sa se fi inglobat in estetica regizorului Kaufman. Astept cu interes urmatorul efort regizoral.
PS: Titlurile citate din filmografiile actorilor sunt preferinte personale. Asupra unora voi reveni poate, candva.
Caden Cotard, regizor de teatru, primeste o bursa Macarthur, pe care o foloseste pentru a pune in scena Piesa totala, care inglobeaza Nasterea, Viata, Moartea, si care adreseaza Intrebarile majore ale existentei.
Caden Cotard se descompune. Neimplinit atat ca artist (nevoit sa regizeze piesele de teatru ale altora), cat si pe plan personal (Adelle, sotia sa, pictorita de miniaturi de mare succes, il paraseste), Cotard aluneca progresiv spre nebunie. Dupa douazeci de ani de repetitii, actorii sai devin personajele pe care le-au repetat o buna parte din viata, si el insusi se vede inlocuit in propria viata de catre personajul sau.
Ca si in Adaptation, dar mai ales Being JM, absurdul se insinueaza in existenta personajelor, atat la nivel dialogal ("My pupils don't work. I think I have blood in my stool./That stool in your office?"), cat si la nivelul tramei: Hazell, asistenta lui Cotard, locuieste intr-o casa din ai carei pereti iese constant fum, Adelle se casatoreste la Berlin cu Gunter si Heinz.
Este o lume a disproportiilor si a nepotrivirilor: Cotard nu incape in rolul de simplu regizor al pieselor altora; in piesa sa, careia ii cauta un titlu tot filmul, nu incape Totul, tatal sau incape intr-un sicriu de 1 metru lungime, picturile sotiei sale sunt microscopice. Filmul s-ar fi putut numi Inadaptation.
Philip Seymour Hoffman (vazut recent in Doubt, dar de vazut mai ales in Magnolia si Happiness), asistat de o serie de make-up artists, se achita cu brio de misiunea de a-si descompune personajul pana la caricatura ("You have struggled into existence and are now slipping out of it").
Distributia este unitar excelenta. Femeile care graviteaza in jurul lui Cotard sunt Catherine Keener (Capote), Samantha Morton (In America, Control, Mister Lonely), Emily Watson (Breaking the Waves), Hope Davis (American Splendor), si o Jennifer Jason Leigh (eXistenZ) aproape de nerecunoscut.
Ca regizor, Kaufman nu atinge exuberanta vizuala clipata a lui Gondry (Human Nature, Eternal Sunshine), mai ales datorita tematicii mult mai sumbre. Estetica lui Spike Jonze (care apare si la credits ca producator) este insa vizibila in fiecare cadru (scena in care Cotard isi intalneste alter-ego-ul Sammy etc.). Kaufman nu se dezminte, filmul sau este altceva, diferit de tot ce veti vedea anul acesta la cinema sau la dvd player. Merita vazut? Cu siguranta ca da. Insa nu mi-a raspuns la intrebarea cea mai mare pe care o aveam inainte de al vedea: Unde se termina geniul lui Kaufman, si unde incepe inspiratia lui Jonze/Gondry in filmele anterioare. Relatia aproape simbiotica dintre Kaufman si Jonze (Being JM, Adaptation)/Gondry (Human Nature, Eternal Sunshine), comparabila poate doar cu cea intre Guillermo Arriaga si Alejandro Gonzalez Inarritu (Amores Perros, 21 Grams, Babel), pare sa se fi inglobat in estetica regizorului Kaufman. Astept cu interes urmatorul efort regizoral.
PS: Titlurile citate din filmografiile actorilor sunt preferinte personale. Asupra unora voi reveni poate, candva.
No comments:
Post a Comment