Filmele anului 2011

10. Warrior (Gavin O'Connor)

Doi dintre cei mai promiţători actori ai momentului, Tom Hardy (Bronson, Inception) si Joel Edgerton (Animal Kingdom) se înfruntă într-un turneu de Mixed Martial Arts. Se întâmplă ca cei doi să fie fraţi şi să aibă nevoie de bani. Se întâmplă ca tatăl lor alcoolic să fie jucat de Nick Nolte (la 35 de ani după ce fusese boxeur sărac în Rich Man, Poor Man, la 20 de ani de la dezalcoolizare). Nu duce lipsă de clişee, dar e pasionant şi foarte ataşant, cu interpretări memorabile şi cea mai bună coregrafie de lupte a anului.


9. Another Earth (Mike Cahill)

Primul dintre cele două filme din acest top cu o planetă albastră pe cer. Privind distrasă o planetă identică Pământului înscrisă pe orbita noastră, o tânără provoacă un accident de circulaţie în care moare întreaga familie a unui bărbat. Patru ani mai târziu, bate la uşă să îi ceară iertare. Celălalt Pământ, scăldat în lumină albastră, e a doua şansă. Filmat pe digital, cu buget infim, „Another Earth” e onest şi original.


8. Hanna (Joe Wright)

Cronica aici.


7. Midnight in Paris (Woody Allen)


Parisul (filmat favorabil) şi Marion Cotillard sunt superbe în cel mai recent film al lui Woody Allen. Owen Wilson e un înlocuitor remarcabil pentru Allen, în rolul unui scenarist american ce descoperă oraşul la ore târzii, vizitând trecute clipe de glorie, iar Adrien Brody joacă cu panaş un oaspete-surpriză. Hemingway şi Scott Fitzgerald sunt parteneri de nădejde ai eroului. Erudit şi totodată accesibil, experienţă de cinema de neratat.


6. The Guard (John Michael McDonagh)


Un fel de Armă Mortală cu Brendan Gleeson (In Bruges) jucând un poliţist irlandez rasist şi Don Cheadle (Traffic) pe post de agent FBI de culoare, „peşte aruncat pe uscat” într-o lume pe care nu o înţelege. Lui Boyle (Gleeson) îi plac femeile, cocaina, şi (cel mai probabil) şi mâncarea. Dar nu îi lipseşte nici simţul dreptăţii şi e partener de nădejde. Everett joacă (desigur) numai după reguli. Personaje negative colorate, şi unele dintre cele mai amuzante replici ale anului.


5. Melancholia (Lars von Trier)

Celălalt film cu o planetă albastră pe cer. Cronica aici.


4. Submarine (Richard Ayoade)

Cronica aici.

3. Le Havre (Aki Kaurismaki)

Aki Kaurismaki mută din Finlanda în Franţa temele lui predilecte, traducându-şi stilul inconfundabil. Odă închinată clasei muncitoare şi căldurii umane, plină de personaje memorabile (de la protagonistul pantofar ambulant, la copilul african imigrant ilegal, la cântăreţul androgin trecut de prima tinereţe şi la cei ce se adună să bea la barul din colţ) şi umor subtil. Plin de optimism, amintind de Jacques Tati şi de Jim Jarmusch, dar încadrându-se de minune în opera lui Kaurismaki.


2. Beginners (Mike Mills)

Oliver (Ewan McGregor) află că tatăl său (Christopher Plummer) văduv şi ajuns la bătrâneţe, e gay. Că iubeşte un bărbat mult mai tânăr şi că are cancer în fază terminală. Oliver are o iubită (foarte) franţuzoaică (Melanie Laurent), actriţă cu laringită, şi un câine cu replici subtitrate. Filmul lui Mike Mills (semi-autobiografic!) e o plăcere: mult mai optimist decât sugerează sinopsisul, inventiv (povestea e spusă în flashback-uri editate inspirat). Plummer va fi probabil nominalizat la Oscar pentru rolul carierei, iar McGregor nu a fost atât de bun de multă vreme.


1. Drive (Nicolas Winding Refn)

Cronica aici.

Misiune: Imposibilă – Ghost Protocol

Una dintre cele mai consistente serii de filme de acţiune ale ultimilor ani (cu o discutabilă sincopă la episodul doi) ajunge la partea a patra, cu Cruise la 50 de ani, aceeaşi coloană sonoră ce creează dependenţă, o echipă extinsă şi regizorul lui Ratatouille (Brad Bird).


Acum la vârsta înţelepciunii, Ethan Hunt (Tom Cruise) şi echipa sa de (foşti) agenţi IMF (Impossible Missions Force), din postura de most wanted în urma unei înscenări, trebuie să oprească un cercetător nebun ce îşi doreşte dezastrul nuclear. Până aici nimic ieşit din comun. Ingredientele seriei sunt de asemenea la locul lor: locaţii exotice, măşti, voci ce dictează misiuni din receptoare ce se vor distruge în cinci secunde, vieţi ce atârnă, la propriu, de un fir de aţă, tehnologie mai mult sau mai puţin verosimilă, personaj negativ cu ambiţie, trimiteri mai mult (masca pe care o poartă Ethan la întâlnirea cu un traficant de arme) sau mai puţin obscure la episoade anterioare. Echipa lui Ethan e formată dintr-un expert în tot ce e tehnic (jucat de Simon Pegg, cel mai mare geek al Angliei, aici un fel de surogat-combinaţie de Q din seria James Bond şi Luther din celelalte Misiuni), o agentă eficientă şi frumoasă (Paula Patton) şi un „analist” cu aptitudini speciale (Jeremy Renner, care e prea bun să joace roluri secundare). În roluri negative sunt distribuiţi oameni interesanţi mai ales (din păcate) prin prisma unor roluri jucate în alte filme: Michael Nyqvist (The Girl with the Dragon Tattoo) şi Léa Seydoux (La belle personne).
Ceea ce are însă M:I special este un excelent simţ al ritmului. Acţiunea este pur şi simplu propulsată, timp de două ore, pe repede-înainte, dar filmată coerent şi cu încadrare în spaţiu ce lipseşte din filmele de acţiune recente. Cele mai bune momente ale filmului sunt cele (destul de lungi) în care misiunea se execută în tăcere: o infiltrare ingenioasă în Kremlin, o urmărire în toiul unei furtuni de nisip. Şi atracţia principală, vândută de toate trailerele şi afişele filmului: escaladarea celei mai înalte clădiri din lume, Burj Khalifa din Dubai, realizată fără dublură de un Cruise care arată că nu e atletic doar atunci când sare pe canapea la Oprah. Este scena de suspans a anului, şi o scuză bună să vedeţi filmul pe un ecran cât mai mare. O dovadă de dedicare şi nebunie (nu sunt sigur dacă în această ordine) din partea lui Cruise.
Ghost Protocol e mai conştient că e produs de franciză, şi e prin urmare mai relaxat decât celelalte episoade ale seriei. Deşi unele încercări de umor sunt forţate (ştim că Simon Pegg este amuzant, dar devine obositor), altele funcţionează foarte bine: este reuşită secvenţa în care Ethan, stând pe o balustradă îngustă la mare înălţime, are un schimb de priviri cu agentul rus care îşi aprinde ţigara la balcon şi îl aşteaptă să se predea.
Dacă Jeremy Renner va prelua seria de la Cruise, lucru vehiculat înainte de lansarea filmului, intenţie evidentă odată cu vizionarea lui (personajul său, Brandt, e pus într-o situaţie aparent fără ieşire ce trimite direct la prima Misiune), vom mai avea cu siguranţă continuări care merită văzute.
Misiune: Imposibilă – Ghost Protocol, dincolo de inerentele clişee, pe care şi le asumă însă cu braţele deschise, este entertainment curat şi eficient, făcut cu respect atât pentru o serie venerabilă cât şi pentru spectatori. Light the fuse.

A dangerous method

E lesne de înţeles ce l-a atras pe David Cronenberg la povestea ce îi are ca protagonişti pe Sigmund Freud şi pe discipolul său Carl Jung, părintele psihanalizei şi discipolul său. Pionierul horror-ului visceral, sau body horror, cum mai este numit, Cronenberg a făcut carieră din sondarea subconştientului uman, fie pentru a găsi resortul excitaţiei trăite de victimele unor accidente (în Crash), fie pentru a justifica limita extremă pe care o poate atinge experimentul ştiinţific (în The Fly), fie pentru a scoate la lumină cele mai abjecte fapte a doi fraţi chirurgi gemeni plini de obsesii ( în Dead Ringers). Paradoxal, când îşi îndreaptă atenţia spre cei doi psihanalişti, rezultatul este unul cuminte.

„O metodă periculoasă” începe cu internarea unei rusoaice depresive în sanatoriul elveţian unde lucrează doctorul Jung (Michael Fassbender). În decursul unei serii de şedinţe de terapie „prin comunicare”, aflăm că tânăra Sabina (Keira Knightley) fusese agresată fizic de tatăl său, încă din copilărie, însă căderea ei psihică ei e cauzată nu de trauma în sine, ci de plăcerea simţită în urma bătăilor primite. Intrigat, Jung, mare admirator al ideilor şi metodelor lui Freud (Viggo Mortensen), pe atunci deja o figură controversată a medicinei, începe o corespondenţă de durată cu acesta, punctată de întâlniri şi dispute ideologice.

Cele mai bune momente ale filmului sunt cele în care Fassbender (al cărui singur cusur e că e unul singur, şi nu poate juca în toate filmele) şi Mortensen (la al treilea film consecutiv cu Cronenberg) sunt în aceeaşi cameră. Jung e tânăr şi obsesiv în ambiţia sa, Freud e deja blazat, intransigent şi conştient de propria autoritate în domeniu. Un alt discipol al lui Freud, Otto Gross (Vincent Cassel), din păcate mult prea puţin folosit de scenariu, îşi aduce de asemenea aportul în formarea lui Jung („Never repress anything”). Relaţia discipol-mentor degenerează în cele din urmă, odată ce Jung ajunge să considere nesatisfăcător felul în care Freud reduce subconştientul la sexual, şi se îndreaptă spre misticism şi ştiinţe conexe. Dialogurile sunt punctate adesea de umor. O scenă timpurie îl înfăţişează pe Jung umplându-şi la refuz farfuria, la masa lui Freud. Freud îi spune că, la masa lui, nimeni nu trebuie să se abţină…să îşi spună părerile, iar camera panoramează pe o duzină de oameni ce îi înconjoară şi îl privesc stânjeniţi pe Jung cum mănâncă.

Tot acest eşafodaj scârţâie însă de fiecare dată când intră în scenă (filmul e bazat pe o piesă de teatru) Sabina Spielrein, pacienta cu „daddy issues”, amanta şi apoi discipola lui Jung. Nu e clar pentru mine dacă e vina accentului rusesc (care ba e, ba nu e) al lui Knightley, sau e dialogul lui Christopher Hampton (care scrisese si scenariul de la Atonement). Personaj care se vrea pivotal (ducând în cele din urmă la ruptura definitivă dintre cei doi psihanalişti), Sabina reuşeşte să convingă atunci când e depresivă şi psihotică, nu şi când e îndrăgostită sau când psihanalizează şi polemizează la rândul ei, în dialog cu Freud, despre legătura dintre sex şi moarte. Scenele în care Jung o plesneşte terapeutic cu cureaua, foarte la locul lor într-un film de Cronenberg, nu par să îşi aibă însă locul aici. Nu poţi să nu te întrebi cum încep, iar Cronenberg îţi refuză răspunsul.

De asemenea, nu poţi să nu te întrebi cum ar fi fost filmul dacă Cronenberg însuşi ar fi scris scenariul, şi dacă scenariul şi-ar fi luat mai multe libertăţi faţă de convenţiile unei piese de teatru. Personaje şi episoade întregi rămân neexplorate: călătoria celor doi psihanalişti în America, personajul lui Cassel, care e de-a dreptul fascinant în cele trei scene în care apare, soţia lui Jung.

Nici pe departe un film ratat, mai ales datorită unor interpretări reuşite, dar nici vizionare obligatorie. Dacă vreţi să vedeţi filme de Cronenberg, nu începeţi cu „ A dangerous method”.

The Tree of Life

Al cincilea film al lui Terrence Malick, în 40 de ani de activitate, distins cu Palme d’Or anul acesta, s-a furişat şi pe ecranele bucureştene cu ocazia unei retrospective Anonimul şi a Festivalului “Filmele de la Cannes la Bucureşti”. Ca şi în Franţa, a generat săli pline şi discuţii aprinse.


O familie de clasă de mijloc în America anilor ’50. Un tată inflexibil şi autoritar, muzician ce nu şi-a urmat visele, inventator ce nu s-a îmbogăţit din patentele sale (Brad Pitt), o mamă ce personifică Graţia (Jessica Chastain), care îşi creşte cei trei băieţi într-o suburbie unde inocenţa copilăriei pare intactă. Pe drumul către maturizare, Jack, fiul cel mai mare, bifează (mai) toate momentele-cheie: jocurile iniţiatice (uneori brutale), prima conştientizare a morţii, privirea colegei de clasă, revolta împotriva figurii paterne. Ajuns la maturitate, Jack (Sean Penn) priveşte înapoi spre copilăria sa, căutând acolo înţelesuri pentru sensul vieţii şi răspunsuri pentru dileme spirituale legate de moartea fratelui său.
Filmului lui Malick nu i se poate nega ambiţia. Regizorul surprinde pulsaţia lumii naturale ca nimeni altul. Pustiurile Montanei în „Badlands”, lanurile de grâne în „Days of Heaven”, iarba deasă ce acoperă insulele Pacificului în „The Thin Red Line”, pădurile seculare ale Sudului în „The New World” şi „The Tree of life”, sunt filmate în lumină naturală, ce inundă obiectivul. Mult-discutatul montaj ce comprimă, în douăzeci de minute, miliarde de ani de evoluţie, de la diviziunea celulară la dinozauri şi extincţii în masă, ridică miracolul vieţii, trăit la scară „micro” de familia lui Jack, la scară de eră geologică. Monologul interior al personajelor (folosit ca mijloc narativ mai ceva ca în „The Thin Red Line”) dă glas – la propriu – multora dintre frământările omenirii. Iar copiii, filmaţi în contraplonjeu, de foarte aproape, privind adesea în spate, sunt expresivi şi spontani.
Structura scenariului, eliberată de constrângerea celor trei acte, permite filmului să curgă liber, ca viaţa trăită. Pitt povesteşte într-un interviu cum copiii îşi alegeau singuri hainele pe care aveau să le poarte, şi nu erau lăsaţi să vadă scenariul, dându-li-se doar indicaţii orientative. Malick scria în fiecare dimineaţă noi scene, pe care le filma apoi în cursul zilei.
Cel mai alegoric dintre filmele lui Malick, „The Tree of life” este însă şi cel mai puţin subtil. Pitt şi Chastain, foarte buni cu materialul care li se dă, nu sunt însă mai mult decât arhetipuri creionate în tuşe groase: mama le dă apă unor puşcăriaşi însetaţi, îşi invaţă copiii să iubească totul, fiecare frunză şi rază de soare. Tatăl e adesea violent la masă, îşi învaţă băieţii că nu trebuie să fie buni la suflet dacă vor să reuşească in viaţă; are însă resurse pentru momente de tandreţe cu cei trei. Simbolistica biblică (identificarea tatălui cu Iov, şi a mamei cu fecioara Maria – „I give him to You, I give You my son” - ) nu îşi prea are locul lângă Geneza, deloc „în şapte zile”, ilustrată în montaj. Iar Sean Penn, redus la a rătăci cu privirea mereu pierdută şi bântuită, şi mersul împleticit, e cu siguranţă foarte tăiat la montaj. Iar finalul pre(ten)ţios, undeva între Viaţa de Apoi şi coborârea de pe Arcă, după potop, aminteşte pe undeva de o scenă din „The Fall” al lui Tarsem Singh, fără însă a avea aceeaşi prospeţime vizuală.
Fără îndoială, filmul arată minunat. Dar aşa arată şi fotografia lunii din National Geographic, şi un moment Kodak reuşit (cu care îl asemăna un critic). Dacă ar fi să aleg un film care opune dramei de familie Cosmosul, prefer „Melancholia” lui von Trier.

Melancholia

În ciuda titlului, nu Anticristul este cel mai apocaliptic film al lui Lars von Trier. Onoarea îi revine ultimei sale creaţii, Melancholia. Deopotrivă dramă de familie şi dramă cosmică (ca şi contemporanul său, Tree of life), Melancholia e întoarcerea oficială a lui von Trier la cinema-ul lipsit de şoc şi auto-mutilare.
Filmul e compus din două acte. Primul, intitulat Justine, e un "dans de societate".
Justine (Kirsten Dunst), copywriter la o agenţie de top, suferă o depresie la nunta sa high class, plătită de cumnatul ei aristocrat (Kiefer Sutherland). Vizibil deranjată de ieşirile mamei sale acre şi cinice (Charlotte Rampling), de atitudinea prea protectoare a surorii sale Claire (Charlotte Gainsbourgh), de şeful abuziv ce vrea să scoată de la ea cu orice preţ un slogan potrivit pentru ultima campanie publicitară, şi de tatăl său acompaniat de femei tinere pe care le strigă Betty (John Hurt), Justine, cu echilibru fragil, interacţionează absentă cu cei din jur, se plimbă fără ţintă prin camerele conacului, pe terenul de golf, privind adesea spre cer. Al doilea, intitulat Claire, e o dramă în patru personaje (plus valetul), având pe fundal ameninţarea Melancholiei, misterioasă planetă albastră aflată pe curs de coliziune cu Pământul.
Prologul, în slow-motion, pe muzică de Wagner, aminteşte de Anticristul. Ca o reclamă a unei colecţii haute-couture, lipeşte imagini suprarealiste cu o femeie afundându-se pe terenul de golf, cu copilul său în braţe, o mireasă ce pluteşte pe apa unui râu, cele două planete ciocnindu-se, o pictură de Bruegel (Hunters in the Snow, omagiu direct adus Solaris-ului lui Tarkovski*, tot despre o planetă albastră ce afectează psihicul protagoniştilor). O pregătire înţesată cu indicii legate de ceea ce urmează, vizual hipnotică.
Nunta e orchestrată cu măiestrie de von Trier. Momentele intime (discuţii şoptite, priviri furişe) sunt înglobate într-un ansamblu de scene cu multe personaje (amintind cu precădere de Festen), din care nu lipseşte umorul. Udo Kier, actorul-fetiş al lui von Trier, apare pe post de organizator de nunţi supărat că mireasa i-a stricat ziua, iar John Hurt, tatăl miresei, fură vesélă pentru a testa perspicacitatea şi reacţia chelnerilor.
Cele două surori, Justine şi Claire, sunt singurele personaje care se bucură însă cu adevărat de atenţia regizorului. Aşa cum ne-a obişnuit de la Breaking the Waves (din '96) încoace, Lars von Trier este total dezinteresat de psihologia masculină. Mirele este nepregătit să facă faţă căderii psihice a Justinei, cumnatul nu poate face faţă sfârşitului lumii, băiatul lui Claire se uită cu ochi pierduţi la ce se întâmplă, şi e lipsit de energie şi expresivitate. Pe de altă parte, cele două surori, jucate de Gainsbourg şi Dunst, sunt două forţe ale naturii, trecând prin toată gama de stări, de la disperare la resemnare. După ce Bjork şi cele două de mai sus au luat premii de interpretare la Cannes pentru roluri în filmele lui von Trier, distincţia ar trebui să fie garantată odată cu suma din contract. Gainsbourg face un rol la polul opus celui din Anticristul, cel puţin în prima parte a Melancholiei, când i se cere să fie raţională şi cu capul pe umeri. Apoi, rolurile celor două surori se inversează, în faţa sfârşitului iminent. Dacă Gainsbourg confirmase deja, Dunst e o revelaţie. Iar camera stă permanent aproape de chipurile celor două, urmărindu-le fiecare inflexiune a feţei.
Celălalt personaj principal, planeta albastră ce inundă periodic cadrele cu lumina sa, este, ca şi Solaris, un foarte bun pretext pentru a scoate la iveală natura umană.
Mai coerent şi mai accesibil decât ultimele sale creaţii, totodată plin de emoţie pură şi beneficiind de două interpretări de excepţie, Melancholia e cel mai bun film al lui von Trier de la Dogville încoace. 4 stele

*In Solaris - tabloul e într-o succesiune de cadre-detaliu la minutul 130. In Melancholia e mai întâi în prolog, apoi în scena din bibliotecă.

Drive

If I drive for you, you give me a time and a place. I give you a five-minute window, anything happens in that five minutes and I'm yours no matter what. I don't sit in while you're running it down; I don't carry a gun... I drive.



Şoferul (Ryan Gosling) nu are nume, şi nici biografie. Asta înseamnă două lucruri: că scenaristul şi regizorul au văzut westernuri cu Clint Eastwood. Şi că personajul poate fi capabil de orice. Şofer-cascador şi mecanic part-time, şofer la jafuri în restul timpului, personajul lui Gosling (cu scobitoare şi geacă albă de piele) intră într-o combinaţie periculoasă. Lucrurile merg prost, iar şoferul trebuie să aibă grijă ca Irene (Carey Mulligan), şi fiul ei, să fie în siguranţă.

Ca vikingul One Eye, personajul din filmul precedent al lui Nicolas Vinding Refn, Valhalla Rising, Şoferul e determinat, laconic şi solitar, cu privirea bântuită şi simţ al dreptăţii exacerbat. Nu poartă arme de foc, dar e letal. Conduce noaptea maşina pe străzile Los Angeles-ului (cel din filmele lui Michael Mann, Thief, Collateral şi chiar Heat, şi William Friedkin), ferindu-se de maşinile şi elicopterele poliţiei sau privind-o pe însoţitoarea sa. Erou de filme de serie B, prin excelenţă.

Refn, care a luat premiu pentru regie la Cannes 2011 pentru Drive, ştie că personajul şi filmul său sunt cool. Şi Valhalla Rising avea o scenă de violenţă brutală, însă aici, e presărată în doze scurte, directe şi percutante (la propriu!). Are ruperi de ritm, secvenţe în slow-motion înecate în muzică de sintetizator, lumini de neon, interlopi cu nume ca Bernie (Albert Brooks, în rol de Oscar, if there is justice) şi Nino (Ron Hellboy Perlman, jucând un evreu patron de pizzerie), urmăriri cu maşini rapide. Mozaicul pe care îl creează toate acestea e însă pe deplin satisfăcător şi ca peliculă de gen şi ca film de artă (lucru pe care The American al lui Anton Corbjin îl reuşea doar parţial).

Gosling si Mulligan, unii dintre cei mai talentaţi actori ai generaţiei lor, formidabili în Blue Valentine, respectiv An Education, se înţeleg şi îşi vorbesc din priviri. Scena din lift trebuie văzută pentru a fi crezută. Iar L.A-ul, pe care Refn îl filmează fluid şi în culori saturate, respiră viaţă cum a făcut-o arareori pe peliculă.

Pentru mine, până acum, e filmul anului. 5 stele

Submarine

" Sometimes I wish there was a film crew following my every move. I imagine the camera craning up as I walk away. But, unless things improve, the biopic of my life will only have the budget for a zoom out."

Desigur, pe fondul monologului protagonistului, camera face zoom out şi îl vedem pe Oliver.

Oliver (Craig Roberts) e un tânăr galez de 15 ani, cu probleme de alienare socială, aflat într-un moment aglomerat al vieţii. Mereu luat peste picior de bătăuşii de la şcoală, care îl bat să "recunoască" că e gay, încearcă să gestioneze prima relaţie din viaţa lui, cu Jordana (Yasmin Paige), pe fondul problemelor în căsnicie ale părinţilor săi, funcţionara plictisită Jill (Sally Hawkins) şi biologul marin cu puţine lucruri de spus Lloyd (Noah Taylor), cauzate de noul vecin, "ninja mistic" şi vorbitor inspiraţional (Paddy Considine).
Debutul în regie al lui Richard Ayoade (IT Crowd), adaptare după romanul omonim scris de Joe Dunthorne, e îndeajuns de original, atemporal, inventiv vizual şi ciudat (ca ingredient de bază al reţetei indie) să indice o carieră infloritoare atât pentru creatorul cât şi pentru protagonistul său. Ayoade a văzut Godard (intertitlurile şi designul citează direct Pierrot le fou, Weekend, etc) dar şi filmele lui Wes Anderson, mai ales Rushmore (e lesne de înţeles cum a ajuns prietenul lui Anderson, Ben Stiller, să producă Submarine). Un montaj-secvenţă în care Oliver îşi imaginează reacţia celor din jur la aflarea veştii morţii sale, pare rupt, la scară low-budget desigur, dintr-un film de Michael Bay în care personajele primesc veşti proaste (inclusiv slow-motion).
E film de gen, dar Ayoade se joacă cu convenţiile: pierderea virginităţii, temă comună a poveştilor despre maturizare, de la The Graduate la American Pie, aici chiar cu lumânări şi aşternut roşu, e jucată cu umor dar şi cu tandreţe; plimbările celor doi tineri îndrăgostiţi pe malul mării din Swansea, el cu aceeaşi haină neagră, ea cu aceeaşi haină roşie, sunt filmate cu camera Super 8 "a amintirii" lui Oliver; ruptura dintre părinţi se rezolvă anticlimactic printr-o "erupţie"... propriu-zisă, a misticului new age jucat cu freză optzecistă de mereu excelentul Considine (Dead Man's Shoes); tumoarea pe creier a mamei Jordanei nu e interpretată tragic, ci absurd-lacrimogen. Simbolistica e câteodată ambiguă (Jordana şi Oliver îşi petrec adesea timpul într-o cadă dezafectată) alteori voit evidentă ( trecerea de la shallow end la deep end, cele două porţiuni ale piscinei, "scufundarea" camerei lui Oliver).
Iar despre coloana sonoră, numai de bine. Alex Turner (solistul de la Arctic Monkeys, cărora Ayoade le regizase un videoclip), a cărui asemănare fizică cu Craig Roberts te pune pe gânduri, are cinci piese compuse special pentru coloana sonoră, care însoţesc şi ilustrează stările şi experienţele lui Oliver. 4 Stele

P.S: Nu îl confundaţi cu Submarino, ultimul film al lui Thomas Vinterberg. Mult mai sumbru şi mai danez. Tot fără submarine.