Filmele anului 2011

10. Warrior (Gavin O'Connor)

Doi dintre cei mai promiţători actori ai momentului, Tom Hardy (Bronson, Inception) si Joel Edgerton (Animal Kingdom) se înfruntă într-un turneu de Mixed Martial Arts. Se întâmplă ca cei doi să fie fraţi şi să aibă nevoie de bani. Se întâmplă ca tatăl lor alcoolic să fie jucat de Nick Nolte (la 35 de ani după ce fusese boxeur sărac în Rich Man, Poor Man, la 20 de ani de la dezalcoolizare). Nu duce lipsă de clişee, dar e pasionant şi foarte ataşant, cu interpretări memorabile şi cea mai bună coregrafie de lupte a anului.


9. Another Earth (Mike Cahill)

Primul dintre cele două filme din acest top cu o planetă albastră pe cer. Privind distrasă o planetă identică Pământului înscrisă pe orbita noastră, o tânără provoacă un accident de circulaţie în care moare întreaga familie a unui bărbat. Patru ani mai târziu, bate la uşă să îi ceară iertare. Celălalt Pământ, scăldat în lumină albastră, e a doua şansă. Filmat pe digital, cu buget infim, „Another Earth” e onest şi original.


8. Hanna (Joe Wright)

Cronica aici.


7. Midnight in Paris (Woody Allen)


Parisul (filmat favorabil) şi Marion Cotillard sunt superbe în cel mai recent film al lui Woody Allen. Owen Wilson e un înlocuitor remarcabil pentru Allen, în rolul unui scenarist american ce descoperă oraşul la ore târzii, vizitând trecute clipe de glorie, iar Adrien Brody joacă cu panaş un oaspete-surpriză. Hemingway şi Scott Fitzgerald sunt parteneri de nădejde ai eroului. Erudit şi totodată accesibil, experienţă de cinema de neratat.


6. The Guard (John Michael McDonagh)


Un fel de Armă Mortală cu Brendan Gleeson (In Bruges) jucând un poliţist irlandez rasist şi Don Cheadle (Traffic) pe post de agent FBI de culoare, „peşte aruncat pe uscat” într-o lume pe care nu o înţelege. Lui Boyle (Gleeson) îi plac femeile, cocaina, şi (cel mai probabil) şi mâncarea. Dar nu îi lipseşte nici simţul dreptăţii şi e partener de nădejde. Everett joacă (desigur) numai după reguli. Personaje negative colorate, şi unele dintre cele mai amuzante replici ale anului.


5. Melancholia (Lars von Trier)

Celălalt film cu o planetă albastră pe cer. Cronica aici.


4. Submarine (Richard Ayoade)

Cronica aici.

3. Le Havre (Aki Kaurismaki)

Aki Kaurismaki mută din Finlanda în Franţa temele lui predilecte, traducându-şi stilul inconfundabil. Odă închinată clasei muncitoare şi căldurii umane, plină de personaje memorabile (de la protagonistul pantofar ambulant, la copilul african imigrant ilegal, la cântăreţul androgin trecut de prima tinereţe şi la cei ce se adună să bea la barul din colţ) şi umor subtil. Plin de optimism, amintind de Jacques Tati şi de Jim Jarmusch, dar încadrându-se de minune în opera lui Kaurismaki.


2. Beginners (Mike Mills)

Oliver (Ewan McGregor) află că tatăl său (Christopher Plummer) văduv şi ajuns la bătrâneţe, e gay. Că iubeşte un bărbat mult mai tânăr şi că are cancer în fază terminală. Oliver are o iubită (foarte) franţuzoaică (Melanie Laurent), actriţă cu laringită, şi un câine cu replici subtitrate. Filmul lui Mike Mills (semi-autobiografic!) e o plăcere: mult mai optimist decât sugerează sinopsisul, inventiv (povestea e spusă în flashback-uri editate inspirat). Plummer va fi probabil nominalizat la Oscar pentru rolul carierei, iar McGregor nu a fost atât de bun de multă vreme.


1. Drive (Nicolas Winding Refn)

Cronica aici.

Misiune: Imposibilă – Ghost Protocol

Una dintre cele mai consistente serii de filme de acţiune ale ultimilor ani (cu o discutabilă sincopă la episodul doi) ajunge la partea a patra, cu Cruise la 50 de ani, aceeaşi coloană sonoră ce creează dependenţă, o echipă extinsă şi regizorul lui Ratatouille (Brad Bird).


Acum la vârsta înţelepciunii, Ethan Hunt (Tom Cruise) şi echipa sa de (foşti) agenţi IMF (Impossible Missions Force), din postura de most wanted în urma unei înscenări, trebuie să oprească un cercetător nebun ce îşi doreşte dezastrul nuclear. Până aici nimic ieşit din comun. Ingredientele seriei sunt de asemenea la locul lor: locaţii exotice, măşti, voci ce dictează misiuni din receptoare ce se vor distruge în cinci secunde, vieţi ce atârnă, la propriu, de un fir de aţă, tehnologie mai mult sau mai puţin verosimilă, personaj negativ cu ambiţie, trimiteri mai mult (masca pe care o poartă Ethan la întâlnirea cu un traficant de arme) sau mai puţin obscure la episoade anterioare. Echipa lui Ethan e formată dintr-un expert în tot ce e tehnic (jucat de Simon Pegg, cel mai mare geek al Angliei, aici un fel de surogat-combinaţie de Q din seria James Bond şi Luther din celelalte Misiuni), o agentă eficientă şi frumoasă (Paula Patton) şi un „analist” cu aptitudini speciale (Jeremy Renner, care e prea bun să joace roluri secundare). În roluri negative sunt distribuiţi oameni interesanţi mai ales (din păcate) prin prisma unor roluri jucate în alte filme: Michael Nyqvist (The Girl with the Dragon Tattoo) şi Léa Seydoux (La belle personne).
Ceea ce are însă M:I special este un excelent simţ al ritmului. Acţiunea este pur şi simplu propulsată, timp de două ore, pe repede-înainte, dar filmată coerent şi cu încadrare în spaţiu ce lipseşte din filmele de acţiune recente. Cele mai bune momente ale filmului sunt cele (destul de lungi) în care misiunea se execută în tăcere: o infiltrare ingenioasă în Kremlin, o urmărire în toiul unei furtuni de nisip. Şi atracţia principală, vândută de toate trailerele şi afişele filmului: escaladarea celei mai înalte clădiri din lume, Burj Khalifa din Dubai, realizată fără dublură de un Cruise care arată că nu e atletic doar atunci când sare pe canapea la Oprah. Este scena de suspans a anului, şi o scuză bună să vedeţi filmul pe un ecran cât mai mare. O dovadă de dedicare şi nebunie (nu sunt sigur dacă în această ordine) din partea lui Cruise.
Ghost Protocol e mai conştient că e produs de franciză, şi e prin urmare mai relaxat decât celelalte episoade ale seriei. Deşi unele încercări de umor sunt forţate (ştim că Simon Pegg este amuzant, dar devine obositor), altele funcţionează foarte bine: este reuşită secvenţa în care Ethan, stând pe o balustradă îngustă la mare înălţime, are un schimb de priviri cu agentul rus care îşi aprinde ţigara la balcon şi îl aşteaptă să se predea.
Dacă Jeremy Renner va prelua seria de la Cruise, lucru vehiculat înainte de lansarea filmului, intenţie evidentă odată cu vizionarea lui (personajul său, Brandt, e pus într-o situaţie aparent fără ieşire ce trimite direct la prima Misiune), vom mai avea cu siguranţă continuări care merită văzute.
Misiune: Imposibilă – Ghost Protocol, dincolo de inerentele clişee, pe care şi le asumă însă cu braţele deschise, este entertainment curat şi eficient, făcut cu respect atât pentru o serie venerabilă cât şi pentru spectatori. Light the fuse.

A dangerous method

E lesne de înţeles ce l-a atras pe David Cronenberg la povestea ce îi are ca protagonişti pe Sigmund Freud şi pe discipolul său Carl Jung, părintele psihanalizei şi discipolul său. Pionierul horror-ului visceral, sau body horror, cum mai este numit, Cronenberg a făcut carieră din sondarea subconştientului uman, fie pentru a găsi resortul excitaţiei trăite de victimele unor accidente (în Crash), fie pentru a justifica limita extremă pe care o poate atinge experimentul ştiinţific (în The Fly), fie pentru a scoate la lumină cele mai abjecte fapte a doi fraţi chirurgi gemeni plini de obsesii ( în Dead Ringers). Paradoxal, când îşi îndreaptă atenţia spre cei doi psihanalişti, rezultatul este unul cuminte.

„O metodă periculoasă” începe cu internarea unei rusoaice depresive în sanatoriul elveţian unde lucrează doctorul Jung (Michael Fassbender). În decursul unei serii de şedinţe de terapie „prin comunicare”, aflăm că tânăra Sabina (Keira Knightley) fusese agresată fizic de tatăl său, încă din copilărie, însă căderea ei psihică ei e cauzată nu de trauma în sine, ci de plăcerea simţită în urma bătăilor primite. Intrigat, Jung, mare admirator al ideilor şi metodelor lui Freud (Viggo Mortensen), pe atunci deja o figură controversată a medicinei, începe o corespondenţă de durată cu acesta, punctată de întâlniri şi dispute ideologice.

Cele mai bune momente ale filmului sunt cele în care Fassbender (al cărui singur cusur e că e unul singur, şi nu poate juca în toate filmele) şi Mortensen (la al treilea film consecutiv cu Cronenberg) sunt în aceeaşi cameră. Jung e tânăr şi obsesiv în ambiţia sa, Freud e deja blazat, intransigent şi conştient de propria autoritate în domeniu. Un alt discipol al lui Freud, Otto Gross (Vincent Cassel), din păcate mult prea puţin folosit de scenariu, îşi aduce de asemenea aportul în formarea lui Jung („Never repress anything”). Relaţia discipol-mentor degenerează în cele din urmă, odată ce Jung ajunge să considere nesatisfăcător felul în care Freud reduce subconştientul la sexual, şi se îndreaptă spre misticism şi ştiinţe conexe. Dialogurile sunt punctate adesea de umor. O scenă timpurie îl înfăţişează pe Jung umplându-şi la refuz farfuria, la masa lui Freud. Freud îi spune că, la masa lui, nimeni nu trebuie să se abţină…să îşi spună părerile, iar camera panoramează pe o duzină de oameni ce îi înconjoară şi îl privesc stânjeniţi pe Jung cum mănâncă.

Tot acest eşafodaj scârţâie însă de fiecare dată când intră în scenă (filmul e bazat pe o piesă de teatru) Sabina Spielrein, pacienta cu „daddy issues”, amanta şi apoi discipola lui Jung. Nu e clar pentru mine dacă e vina accentului rusesc (care ba e, ba nu e) al lui Knightley, sau e dialogul lui Christopher Hampton (care scrisese si scenariul de la Atonement). Personaj care se vrea pivotal (ducând în cele din urmă la ruptura definitivă dintre cei doi psihanalişti), Sabina reuşeşte să convingă atunci când e depresivă şi psihotică, nu şi când e îndrăgostită sau când psihanalizează şi polemizează la rândul ei, în dialog cu Freud, despre legătura dintre sex şi moarte. Scenele în care Jung o plesneşte terapeutic cu cureaua, foarte la locul lor într-un film de Cronenberg, nu par să îşi aibă însă locul aici. Nu poţi să nu te întrebi cum încep, iar Cronenberg îţi refuză răspunsul.

De asemenea, nu poţi să nu te întrebi cum ar fi fost filmul dacă Cronenberg însuşi ar fi scris scenariul, şi dacă scenariul şi-ar fi luat mai multe libertăţi faţă de convenţiile unei piese de teatru. Personaje şi episoade întregi rămân neexplorate: călătoria celor doi psihanalişti în America, personajul lui Cassel, care e de-a dreptul fascinant în cele trei scene în care apare, soţia lui Jung.

Nici pe departe un film ratat, mai ales datorită unor interpretări reuşite, dar nici vizionare obligatorie. Dacă vreţi să vedeţi filme de Cronenberg, nu începeţi cu „ A dangerous method”.