10 Filme din 2009

Să începem.

10. Star Trek (J. J Abrams)

J. J. Abrams a pompat energie în seria Mission: Impossible, apoi a încercat acelaşi lucru cu Star Trek şi i-a ieşit de minune. De departe cel mai entertaining SF de anul acesta, Star Trek reuşeşte pentru că are inteligenţa de a nu reinventa roata, rămânand fidel atât seriei originale şi milioanelor de trekkies înrăiţi. Cea mai bine aleasă distribuţie a anului (şi foarte eclectica, în care Simon Pegg vine cu accentul britanic, Zoe Zaldana aduce graţie, Zachary Quinto e Leonard Nemoy în oglindă, iar Eric Bana e villain!), un scenariu plin de nerv - povestea e prequel la prima serie Star Trek, aducând laolaltă echipajul original - , chiar dacă nu mereu coerent (salturile temporale pot da unele bătăi de cap), efecte speciale superioare. Cel mai piratat film al anului, potrivit site-urilor "de specialitate".

9. 9 (Shane Acker)

Recunosc, acesta e mai mult un artificiu, dar nu m-am putut abţine. Doar unul dintre cele 3 filme cu 9 în titlu lansate anul acesta (District 9 si Nine sunt celelalte două), 9 este o animaţie produsă de Tim Burton, combinaţie liberă de Pinocchio (eroii sunt toţi păpuşi din cârpă cărora creatorul său le-a insuflat viaţă şi pe care i-a numerotat până la 9), Matrix/Terminator (viitorul post-apocaliptic în care maşinile au căpătat conştiinţă) şi elemente de roman steampunk (viaţa artificială care îşi trage seva vieţii din sufletele oamenilor). Shane Acker adaptează propriul short din 2005 într-un lungmetraj animat cu multă vervă, şi fără lungimi inutile.

8. Away we go (Sam Mendes)

Regizorul Sam Mendes (American Beauty, Road to Perdition) şi scriitorul- scenarist Dave Eggers au adus cel mai sensibil şi mai amuzant road-movie al anului. Burt (John Krasinski) şi Verona (Maya Rudolph) sunt un cuplu care pleacă într-o călătorie de-a lungul şi de-a latul Americii, în căutarea locului perfect în care să aducă pe lume şi să îşi crească primul copil. Personajele stranii din reţeta de road-movie, câteva apariţii-surpriză (Jeff Daniels, Maggie Gylenhaal), camera niciodată inoportună a lui Mendes, soundtrack-ul ce-i adună pe Bob Dylan, Lou Reed şi George Harrison sunt tot atâtea motive de a nu-l rata.

7. Poliţist, adjectiv (Corneliu Porumboiu)

Cel mai curajos film al anului. Nu neapărat românesc, ci în general. Fals film poliţist (ancheta nu este preocuparea principală, ci mai degrabă pretext pentru manifestul estetic realist al regizorului), Poliţist, adjectiv explorează conflicte interioare şi relativitatea unor concepte abstracte înţelese în mod eronat în cheie absolută: dreptate, morală, vină, lege. Camera îl urmăreşte cu o răbdare nesfârşită pe poliţistul interpretat de Dragoş Bucur în timpul lungilor ore de filaj, apoi în drumul spre confruntarea cu şeful său - Vlad Ivanov. Cea mai percutantă scenă finală a anului.

6. Where the Wild Things are (Spike Jonze)

Alegoric. Liric. Ataşant. Unic. Mult aşteptata/amânata revenire a lui Spike Jonze după Adaptation (2002), totodată primul film al său care nu e scris de Charlie Kaufman, e călătoria imaginaţiei unui copil pe o insulă populată cu creaturi păroase cu nasul borcănat şi labe de urs, unde găseşte prietenia şi ataşamentul. Jonze refuză să genereze pe calculator creaturile, preferând să îmbrace oameni adevăraţi în costume şi să le animeze doar expresiile faciale. Ce mai bună coloană sonoră a anului: Karen O (solista Yeah Yeah Yeahs) şi cea mai bună interpretare a unui copil: Max Records - (chiar aşa îl cheamă!).

5. Mary and Max (Adam Elliot)

Încă o dovadă că animaţia stop-motion e departe de a-şi fi spus ultimul cuvânt. Povestea (reală!) dulce-amăruie a prieteniei-prin-corespondenţă dintre un bătrân newyorkez bolnav de sindromul Asperger şi o tânără australiancă începe când Mary deschide la întâmplare o carte de telefoane din New York şi trimite o scrisoare. Cei doi inadaptaţi (Max poartă permanent o caschetă, când merge pe stradă, pentru a speria păsările, mănîncă hot-dogs cu ciocolată, Mary este o fetiţă fără prieteni şi multe complexe) îşi vor scrie tot restul vieţii lui Max, până la revederea emoţionantă. Surpriza anului la Animest.

4. The Limits of control (Jim Jarmusch)

Un asasin laconic şi fără nume (Isaac de Bankole) ajunge în Spania pentru o misiune. Primind indicii în cutii de chibrituri de la diferite personaje stranii (jucate printre alţii de Gael Garcia Bernal, Tilda Swinton etc.), traversează o Spanie filmată impecabil în culori deschise de către Christopher Doyle (cameramanul predilect al lui Wong Kar-Wai). O apariţie-surpriză a unui actor special pentru Jarmusch. Un film ca o reverie. Sau ca o fondantă de ciocolată, dacă nu vă place să visaţi cu ochii deschişi.

3. The Hurt Locker (Kathryn Bigelow)

Cronica aici.

2. Avatar (James Cameron)

Cameron demonstrează că, dacă are la dispoziţie 12 ani, 300 de milioane de dolari şi multă imaginaţie, ne poate transporta pe toţi timp de 160 de minute pe Pandora. Jake Sully este un soldat paraplegic căruia, în virtutea apropierii genetice de fratele său geamăn mort, i se dă şansa de a-şi recupera picioarele, cu o condiţie: să îşi transfere temporar conştiinţa într-un trup hibrid (avatar) ce combină ADN uman cu ADN Na'vi (populaţia băştinaşă de pe luna Pandora) .Văzut în Imax 3D, Avatar este o experienţă senzorială. Pandora este o lume redată în detaliu impresionant, care respiră prin toţi porii ei digitali, de la creaturile care o populează şi până la pământul pe care calcă Jake pentru prima dată în noul său corp umanoid albastru înalt de patru metri. In ciuda criticilor la adresa poveştii (prea derivativă, au spus mulţi, amintind asemănarile cu Pocahontas şi Dances with wolves), Avatar este primul film pentru care va fi amintit anul 2009. Cameron îşi păstrează deocamdată coroana de Rege al Lumii... Digitale.

1. Inglourious Basterds (Quentin Tarantino)

Cronica aici.


Acestea sunt alegerile mele. Pe voi ce filme v-au impresionat anul care a trecut?

Bad Lieutenants

Vampires are lucky, they can feed on others. We gotta eat away at ourselves. We gotta eat our legs to get the energy to walk. We gotta come, so we can go. We gotta suck ourselves off. We gotta eat away at ourselves til there's nothing left but appetite. We give, and give and give crazy.

1992

Aruncand un ochi pe filmografia lui Harvey Keitel, raspunsul la intrebarea " Cine e cel mai pacatos personaj jucat?" pare simplu: Iuda in controversatul "The Last Temptation of Christ" (Martin Scorsese, 1988). Ei bine, nu. Caci Harvey Keitel e Bad Lieutenant (Abel Ferrara,1992). Si personajul sau (fara nume!) e dincolo de orice izbavire, intr-un New York in care atat legea cat si morala crestina sunt arbitrare.
"No one can kill me. I'm blessed. I'm a fucking catholic", ii zice locotenentul sfidator agentului de pariuri, caruia ii datoreaza 60.000 de dolari pe care nu ii poate procura. Apoi fumeaza, prizeaza, injecteaza. Fura droguri de la scena unei crime. Impusca radioul din masina in plin trafic, cand acesta ii da o veste proasta. Gustul pentru soc al lui Ferrara pare sa fie imposibil de stins (pai da, ca asa ii sade bine unui regizor-cult): un mic threesome asezonat cu nuditate frontala, violarea unei maici de catre doi hispanici, o auto-satisfacere cel putin bizara, toate in prima jumatate a filmului. Tonul e dat. Tot esafodajul de imoralitate al locotenentului e dat apoi peste cap: calugarita isi iarta atacatorii. Iar locotenentul intreaba Cristul care i se arata in biserica, oglinda a unei constiinte inecate in pacat: "Where were you? Where the hell were you?". Locotenentul e un invins.

Fast-forward. 2009

Terence : Shoot him again.
Deshaun: What for?
Terence: His soul is still dancing.

2008. O veste cel putin stranie. Werner Herzog, legendarul regizor german (cunoscut mai ales pentru cele doua capodopere Aguirre, Der Zorn Gottes si Fitzcarraldo - roade ale colaborarii tumultoase cu Klaus Kinski), impreuna cu actorii principali din excelentul Ghost Rider (atentie: ironie), Nicolas Cage si Eva Mendes, filmeaza un remake al clasicul obscur al lui Abel Ferrara, intitulat Bad Lieutenant: Port of call New Orleans.
2009. Noiembrie. In mall-urile bucurestene e lansat cu numele telenovelistic si infantil-explicativ "Pacatele unui politist".
Spectatorul X citeste distributia - Cage, Mendes, Xzibit, Val Kilmer- si intra in sala asteptand exploziile. Ce primeste in schimb? Scena unui accident filmata din pespectiva unui crocodil.ce se intampla sa traverseze strada. Iguane imaginare. O Eva Mendes dezamagitor de imbracata.
Spectatorul Y intra in sala cu asteptarile date la minim, cu lectiile facute de acasa (adica stie deja ca nu e un remake, ci adaptare libera dupa un scenariu anterior), cu primul Bad Lieutenant deja vizionat. Stie ca Nicolas Cage e bun atunci cand e nevrotic si over the top, frizand cabotinismul fara a ajunge acolo (Adaptation, Raising Arizona, Matchstick Men). Isi aminteste ca si Klaus Kinski era asa cand Herzog il lasa sa se desfasoare, si spera. Insa efectul pe care filmul il are asupra lui e acelasi ca cel pe are il are asupra celuilalt spectator. Caci filmul lui Herzog este bulversant atat pentru X cat si pentru Y.
Ambiguitatea morala a locotenentului (are si nume: Terrence) e atat de adanca (salveaza un detinut de la inec in timpul uraganului Katrina, obliga o tanara la favoruri sexuale sub ochii inspaimantati ai prietenului ei, dar are sentimente autentice pentru prostituata careia ii gaseste clienti si pe care mai apoi o ia de nevasta), conturul personajului este atat de ingrosat (la propriu: niste dureri cronice de spate ii schimonosesc permanent fata), reactiile sale sunt atat de nenaturale si neasteptate(ameninta o batrana imobilizata privand-o de oxigen pentru a afla informatii), incat ramane la o distanta ce nu poate fi recuperata. Herzog nu vrea sa si-l apropie pe spectator, nu isi propune ca filmul sa rezoneze la nivel moral. Cliseele (sportivul care refuza sa "tranteasca" un meci - vezi Pulp Fiction-; politistul corupt; prostituata cinstita; martorul neajutorat ce trebuie protejat; gangsterul jucat de un rapper) sunt intoarse pe dos, golite de continut, cu efect parodic.
Dispare elementul religios din primul Bad Lieutenant (care functiona excelent ca parghie pentru motivarea degradarii morale, caderea in pacat a locotenentului fiind raportata in final la pierderea credintei), si in lipsa lui, inlocuit de detasare, filmul isi pierde miza. Devine comedie. Neagra ca smoala, dar comedie.
Herzog ii da drumul locotenentului sa se plimbe liber printr-un New Orleans post-Katrina, care seamana neasteptat de mult cu jungla amazoniana din Aguirre si Fitzcarraldo. Personajul lui Terrence nu e o actualizare a locotenentului original, ci mai degraba o intoarcere la instinctiv, la primar. Ca si primul locotenent, si Terrence prizeaza, si el isi procura droguri prin jaf, si el pariaza pe meciuri de fotbal. Are acelasi miros hiperdezvoltat al strazii, aceeasi lipsa de control. Dar el nu e un invins, pentru ca se adapteaza. Nu are nevoie de izbavire, pentru ca e descurcaret. In lipsa credintei, se izbaveste singur.

Top 10 filme nevazute

Pentru fiecare film obscur de serie C (Robinson Crusoe on Mars anyone? Warlords of Atlantis?) exista 2 filme cu faima pe care nu le-am vazut. De ce? Voi cauta explicatii in topul ce urmeaza. Atentie cititori sensibili, urmeaza pasaje de sinceritate extrema.
Topul e incropit in functie de notorietate, premii, incasari. Am decis sa renunt la filmele de dinainte de 1970 din motive de spatiu (nu sunt dispus sa renunt la ideea de Top 10). Astfel au cazut la montaj It happened one night (Frank Capra, 1934), My Fair Lady (George Cukor, 1967), The Sound of Music (1965, Robert Wise), The Good, the Bad and the Ugly (Sergio Leone, 1966 - am vazut insa remake-ul coreean de anul asta, The Good, the Bad and the weird...), The Birds (Alfred Hitchcock, 1963). De ce nu le-am vazut? Unele sunt prea lungi (The Good...), sau sunt westernuri prea lungi (The Good... din nou - apropo, nu am vazut niciodata vreun film cu John Wayne), sau il contin pe Clint Eastwood (acelasi The Good…, dar nu am vazut nici A fistful of dollars). Altele pentru ca sunt musical-uri (The Sound…, My fair lady,). Unele pentru ca sunt despre pasari ucigase.

Sa vedem cu ce ramanem:

10. The Curious Case of Benjamin Button (2008)

Aflat pe locul 10 doar pentru ca e nou. In cel mai trist caz, va avansa in topul asta pe masura ce voi imbatrani fara sa-l fi vazut. Imi place David Fincher, Benjamin venea dupa excelentul Zodiac, a avut 13 nominalizari la Oscar, nu am nimic cu Brad Pitt. L-am asteptat cu infrigurare. Apoi am aflat ca are 3 ore. Si ca aduce cu Forrest Gump (deh, acelasi scenarist). Si acele nominalizari la Oscar au efect invers asupra mea. Deocamdata ma abtin. Nu e greu.

9. Million Dollar Baby (2004)

Eastwood primea mentiune de onoare si inainte de top, iata prima dintre intrari. Cea mai recenta. Exceptand Dirty Harry, Gran Torino si Mystic River, filmografia lui Clint Eastwood se imparte pentru mine in doua. Filme care nu mi-au placut (In the line of Fire, Absolute Power, Changeling) si filme pe care nu le-am vazut (celelalte). In ceea ce priveste filmele cu box, prefer Raging Bull. Sau Rocky IV. Ala in care se bate cu rusul.

8. Chicago (2002)

Musical. Hairspray a fost simpatic. Moulin Rouge nu. De ce incep unii sa cante la mijlocul propozitiei? Niciodata raspunsul nu e: Pentru ca au voce.

7.Ghandi-Ali-Ray-Walk the Line-Chaplin

Aici am trisat putin. Dar si scenaristii triseaza, caci toate sunt filme care pot fi subtitrate: Marirea si Decaderea lui... Previzibil. Mi-a placut insa Malcolm X.

6. Bram Stoker's Dracula

Cel al lui Coppola, din 1992. A fost pe la toate televiziunile, am schimbat mereu canalul. Am prins odata o scena cu Keanu Reeves. Toxic.

5. Interview with a vampire (1994)

Mi-a picat in maini Vampirul Lestat de Anne Rice. Apoi mi-a picat din maini. Restul e istorie.

4. Unforgiven (1992)

Tot Clint Eastwood. Second entry. Din aceleasi motive pentru care am omis The good, the bad and the Ugly. Dar e mai recent, asa ca se califica.

3. The Exorcist (1973)

In cazul acesta, nu am nicio scuza. Sunt bune si topurile astea la ceva. Iti amintesti unde ai dat chix. Il vad saptamana asta, promit. Varianta aniversara director's cut se numeste: The Exorcist: The Version You've Never Seen. Ironic, nu?

2. Shakespeare in love (1998)

Hmm... Alt film de Oscar. N-am tragere de inima cu ele, ce mai.

1. Dirty Dancing (1987)

Nu stiu nimic despre el. Nu l-am vazut. Evident, nu am vazut nici continuarea. N-ati stiut? Exista. Am aflat cand m-am documentat pentru topul asta. Sunt bune si topurile astea la ceva. Iti amintesti unde ai dat chix.

Incep sa ma repet, asa ca ma opresc. Punct. Ce pacat ca am doar 10 degete...

Inglourious Basterds

"THIS is the face... of Jewish vengeance!", striga protagonista ultimei excentricitati marca Tarantino, inainte de a pune pe jar la propriu un cinematograf plin de nazisti, incluzandu-i aici si pe cei care conteaza...

Dupa ce a dinamitat Festivalul de la Sundance cu filmul sau de debut, Reservoir Dogs, si apoi lumea intreaga cu Pulp Fiction, Tarantino a parut sa isi caute identitatea cinematografica, ducand pe umeri inca de la 31 de ani greutatea a doua capodopere. Au urmat o ecranizare dupa Elmore Leonard, Jackie Brown (un pas inapoi dupa parerea multora, in fapt un film surprinzator si matur), cele doua "volume" Kill Bill (film prea lung pe care nu accepta sa il editeze, asa ca il injumatateste - si bine face), si joaca de-a Grindhouse-ul, Death Proof, alaturi de prietenul si colaboratorul lui Robert Rodriguez.
Am ajuns asadar la Inglourious Basterds. Anuntat cu surle si trambite in competitie la Cannes 2009, ca o privire revizionista asupra celui de-al Doilea Razboi Mondial, ramane filmul care ne face cunostinta cu un mare actor: Christoph Waltz (premiul de interpretare la Cannes si Oscar 2010 pentru rol secundar). Stiu ca 2010 e abia la anul.

Cei care asteptau ca Brad Pitt sa il interpreteze pe Soldatul Ryan au avut parte de o surpriza. Caci Basterds nu e un film de razboi, ci un film de Tarantino. Iar Tarantino are inteligenta de a specula faptul ca Cinematograful nu e tributar Istoriei.

"Film de Tarantino", grup nominal = amestec de referinte obscure (asa cum istoria e o rescriere, titlul e o rescriere jucausa a filmului de serie B "The Inglorious Bastards" (1976, Enzo Castellari), referinte "la vedere" (westernurile spaghetti ale lui Sergio Leone - un mexican standoff ca la carte intr-o taverna frantuzeasca(!)), si gaguri vizuale (superiorul interpretat de Mike Myers -alt semn de exclamare - il invita pe soldatul venit in audienta sa se serveasca cu bautura dintr-un bar-glob, ca cel din barlogul lui Dr. Evil in Austin Powers).

Asadar.

Bastarzii condusi de Lt. Aldo Raine (Brad Pitt cu accent de Tennessee si cu o privire perplexa pe care o arboreaza cu afectare tot filmul) sunt o trupa de soldati americani care baga in sperieti armata germana. Misiunea lor: scalparea cat mai multor soldati nazisti (optional, folosind bata de baseball ca incalzire). Afland ca tot Inaltul Comandament al Germaniei naziste va asista, la Paris, la premiera unui film de propaganda (cu si despre un lunetist german care a impuscat 300 de soldati ai Aliantei), trupa de soc a lui Raine, ajutata de o actrita germana (Diane Kruger, blonda), un britanic fost critic de film (chemat pentru expertiza sa in probleme cinematografice!), si un german pur-sange violent, laconic si fara simtul umorului (Til Schweiger, facand pauza de la filmele lui Uwe Boll) se indreapta spre premiera incarcati de explozibil. Cele mai bune intentii le are si evreica Shosanna Dreyfus (Mélanie Laurent, impecabila si eleganta), patroana cinematografului, a carei familie fusese vanata si spulberata de catre cainele de paza al lui Goebbels, Col. Hans Landa (Christoph Waltz). Pe ecran se mai plimba soldatul-lunetist devenit actor-erou Fredrick Zoller (Daniel Brühl, dupa Goodbye, Lenin), cativa soldati germani fara nume si fara scalp, un basterd evreu care manuieste cu precizie bata de baseball (poreclit The Bear Jew si jucat de regizorul lui Hostel (!) Eli Roth), Goebbels, Churchill si Inaltul Comandant insusi.

Intr-un scenariu populat in mod voit cu personaje caricaturale, Christoph Waltz e formidabil. Fara indoiala ca rolul sau era ofertant, insa Waltz, fluent in germana, engleza si italiana, adauga manierisme (felul in care isi aprinde pipa supradimensionata, felul in care isi bea laptele si isi mananca strudelul cu mere - obligatoriu cu frisca, pauzele indelung calculate, modulatia vocii) care ii fac personajul mai mare decat ecranul. Si il fac pe Pitt mic, atunci cand sunt fata in fata.

Ce i-a facut numele lui Tarantino, ce ne place la filmele lui, e felul in care imprumuta. Din filmele altora, din filmele sale, din realitate. Si Basterds, chiar daca e mai unitar stilistic si mai echilibrat scenaristic decat eforturile precedente, nu face exceptie: Ennio Moriccone si David Bowie pe coloana sonora; shootout-ul a la John Woo; impartirea pe capitole din Kill Bill, inserturile (narate de Samuel "Ezechiel 25:17" L. Jackson), picioarele goale (de data asta nu ale Umei Thurman), si sange. Mult sange. E o comedie a ororilor/erorilor, in care evreilor li se face dreptate. Sort of.

Nu stiu ce face Tarantino acum, probabil ca isi cauta in continuare capodopera, fiindca isi permite si pentru ca e pretentios. Pentru spectator insa e un regal.

Living in oblivion

Nick: There needs to be more tension when you see him.

Nicole Springer: I thought I wasn't supposed to see him.

Nick: Well, maybe you see him a little.

Tom DiCillo si-a facut mana in anii '80 ca director de imagine pentru cel ce avea sa devina exponentul valului indie american, si unul dintre cei mai imitati cineasti contemporani: Jim Jarmusch. Ochiul lui DiCillo a filmat Permanent Vacation, Coffee & Cigarettes, si mai ales Stranger Than Paradise, film emblematic pentru cinematografia independenta " din '80 si pana astazi" (vorba radioului). Dupa un debut inegal (spun altii, eu unul nu l-am vazut) cu Johnny Suede (1991), memorabil fie si doar pentru ca e primul rol de protagonist al unui anume Brad Pitt, DiCillo face Living in Oblivion (1995), un film despre film, asa cum fusesera inaintea lui La nuit Americaine (Francois Truffault, 1973) dar si Secvente a lui Alexandru Tatos (da, filmul lui Tatos merita pus langa filmele de mai sus) .

Steve Buscemi (Coffee and Cigarettes, Reservoir Dogs, Fargo, Big Lebowski) este Nick, un regizor independent foarte apreciat in bransa, aflat pe platourile de filmare la ultimul sau film, Living in oblivion. Catherine Keener este Nicole, protagonista filmului-din-film, care are de filmat o scena grea, in care rememoreaza impreuna cu mama sa abuzurile la care fusese supusa de tata. Scena e grozava, actritele sunt minunate, dialogul e brici, dar totul merge prost: Microfonul intra in cadru. Cuuut!! Sunetul o ia razna. Cuuut! Explodeaza reflectorul. Cuuut! Echipa de filmare e din ce in ce mai nervoasa, actritele repeta replicile mai ceva ca in reclama la suc multifruct din Cea mai fericita fata din lume. Apoi, deodata, echipa de filmare asista la un mare moment de cinema: tot repetand, celor doua le iese scena perfecta. Dar cameramanul (bereta de Forte Speciale, maieu negru, petic negru pirateresc la ochi) e la baie, vomitand... E doar prima dintre cele 3 secvente care alcatuiesc filmul, si singura din care am povestit mai mult decat ar fi trebuit. Amintesc doar, de dragul scrisului, personajul actorului faimos mascul alfa hollywoodian care joaca intr-o productie independenta pentru a-si intari reputatia de artist adevarat, dar vrea sa isi faca rolul dupa chipul si asemanarea sa, tehnicianul de lumini cam prostanac, dar care a scris un scenariu de actiune, piticul care apare intr-o scena din visul eroinei, dar e nemultumit de rolul sau.

DiCillo parodiaza clisee/situatii demult uzate: obsesia Hollywoodului de a introduce cate un pitic in visele personajelor, daca se poate pe fundal rosu - citand explicit faimoasa scena cu piticul dansator din Twin Peaks (piticul se intreaba, nu fara rost, dar perfect amuzant: Why does my character have to be a dwarf?), simbolistica dubioasa a mesajului pe care filmul trebuie sa il transmita (protagonista se viseaza in rochie de mireasa, intinzand mana dupa un mar ?!), excesul de zel al celor din echipa de filmare, cabotinismul actorului a carui faima e dincolo de explicatie. Am ajuns la filmul de fata dupa ce am vazut Delirious (2006), tot cu Buscemi si care exploreaza tot obsesia celebritatii, de aceasta data ca tema principala. Dar ceea ce e luat in Delirious in cheie light, aici e autoreferential. DiCillo intoarce camera dinspre actori spre echipa de filmare, si o pune pe aceasta din urma sa joace.

PS: filmul nu e foarte usor de gasit, dar daca sunteti curiosi mi-l puteti cere.

Dazed and Confused - dar nu confuz

Putine filme au un titlu mai explicativ decat Dazed and Confused. Poate Love Story. Si desigur, Snakes on a Plane. E vara lui 1976, intr-un orasel de provincie american. Distractiile de toate zilele ale adolescentilor sunt aceleasi dintotdeauna: plimbarea fara tinta cu masina, petrecerile din padure, cu butoiul de bere cu robinet la indemana, datul la fund cu bata de crichet baietilor din primul an de liceu de catre cei mari ca "ritual de initiere". Problemele deriva din distractii: cum scapi de gasca de batausi, condusa de un Ben Affleck necunoscut pe atunci, cum scapi de bataia parintilor, dupa prima betie de adolescent, cum bagi mana in san fetelor, cum iei bere de la supermarketul din colt desi esti minor. Si bineinteles, cum sa ajungi la concertul Aerosmith, punctul de maxim interes al verii.

Filmul lui Richard Linklater din 1993 (al doilea film al celui ce avea sa faca mai tarziu Before Sunrise si Sunset, Waking Life si minimalistul Tape) nu reinventeaza roata. Filme cu adolescenti se mai facusera, si inca bine: American Graffiti in anii '70, apoi boom- ul din anii '80 courtesy of John Hugues (The Breakfast Club, Sixteen Candles si, mai ales!, Ferris Bueller's Day Off ) si Cameron Crowe (Say Anything..., Fast Times at Ridgemont High). Dar dialogul lui suna autentic, personajele vorbesc ca si cum ar fi fumat iarba/baut bere/jucat fotbal si, desi e comedie, nimic nu e "played for laughs". De fapt nu exista niciun moment pivotal in scenariu, conflictele si dilemele, vazute din afara, sunt minore sau derizorii: decizia celui mai bun jucator de fotbal al liceului de a refuza un contract cu antrenorul, pedepsirea lui O'Bannion (Affleck) pentru treaba cu plesnitul la fund, accesul de furie al unui freshman si pedepsirea sa prompta.

Cele mai multe vorbe de duh ii revin lui Wooderson (Matthew McConaughey inainte de comedii romantice de duzina), trecut de varsta adolescentei, insa doar fiziologic: "The older you get, the more rules they are going to try and get you to follow. You just gotta keep on livin', man. L-I-V-I-N. That's what I love about these high school girls, man. I get older, they stay the same age. " Milla Jovovich la 18 ani si Joey Lauren Adams inainte de Chasing Amy completeaza distributia formata exclusiv din necunoscuti la acea data. Desi calca pe pasi batatoriti inainte de multi, Dazed a devenit in timp unul dintre cele mai citate filme din anii '90. Fara el nu ar fi existat seriale ca That 70's show, dar nici cariera indoielnica a lui McConaughey...

Personajul principal nu e niciunul dintre cei enumerati, ci soundtrack-ul: Aerosmith, Deep Purple, Alice Cooper, Bob Dylan, Foghat, Kiss (drepturile de autor trebuie sa fi facut jumatate din bugetul filmului). E memorabil momentul in care baietii se plimba cu masina cu niste papusi imitand membrii Kiss agatate de capota. De vazut cu castile in urechi.

Si daca va deschide apetitul de filme de gen, nu deveniti nostalgici si nu alergati dupa American Pie. Cautati Ferris Bueller's Day Off.

Public Enemies

John Dillinger: I like baseball, movies, good clothes, whiskey, fast cars... and you. What else do you need to know?

Billie Frechette: What do you want?

John Dillinger: Everything. Right now.

Cam asta e tot ce aflam despre John Dillinger din ultimul film al lui Michael Mann. Stiam deja ca a jefuit multe banci in anii '30, ca ajunsese inamicul public nr.1 si ca prinderea lui i-a adus faima lui J. Edgar Hoover, pe atunci la inceputul carierei sale de director al FBI. Restul il aflam chiar de la Dillinger din doua fraze. Nu stiam nici ca seamana leit cu un actor pe nume Johnny Depp, si ca a fost prins de un anchetator ambitios care aduce suspect de mult cu Bruce Wayne (Christian Bale).

Mann stie sa construiasca personaje masculine puternice. Si-a exersat mana cu Heat (unde a reusit sa ii inghesuie pe Pacino si De Niro intr-un singur film), Insider (acelasi Pacino si un Crowe de nerecunoscut) si Collateral (unde Tom Cruise e de nerecunoscut, si Jamie Foxx e sofer de taxi). Public Enemies nu face exceptie: Depp are privirea inscrutabila, o viclenie inselatoare in priviri dar motivatii clare. E personaj real, dar pare mai putin din carne si oase decat De Niro in Heat. E antologica scena in care intra intr-un cinematograf in care ruleaza un film cu Clark Gable - gangster á la Dillinger (asa cum si in Zodiac personajele ieseau de la o proiectie Dirty Harry). Nu au dreptate cei ce ii reproseaza lui Mann aceasta reverenta deosebita pentru mit. Ca si Steven Soderbergh in al sau Che, Mann nu sondeaza resorturi intime, caci Dillinger nu e un om marunt, ci simbol al Prohibitiei si produs al unor vremuri tulburi. Christian Bale si Marion Cotillard (accent englezesc ireprosabil, dar departe de cea mai puternica prezenta feminina la Mann - Ashley Judd in Heat) se descurca bine in roluri, dar e filmul lui Depp.

Tupeul lui Dillinger e aproape hiperbolizat: camera digitala hi-def il urmareste ajutandu-si tovarasii sa iasa dintr-o inchisoare pe poarta principala, apoi evadeaza de unul singur cu minima violenta din alta, spre final intra intr-o sectie de politie la adapostul... ochelarilor de soare, patrunde in sala anchetatorilor care il investigau, isi priveste poza agatata pe perete si ii saluta pe cei de la masa, fara a fi recunoscut.

E al treilea film consecutiv al lui Mann pe digital (dupa Collateral si Miami Vice). O optiune care continua sa fie curioasa pentru un realizator cu buget. A experimentat si David Lynch (in Inland Empire), dar aici opulenta inerenta unui buget consistent pare nelalocul ei atunci cand e filmata pe digital. Desi nivelul de detaliu e impresionant (scena din livada de mere de la inceput) scenele hiperkinetice (si filmul are destule scene de shoot-out, marca deja patentata de Mann) sunt uneori confuze, camera urmareste personajele mereu indeaproape, iar filmarile nocturne par, in mod paradoxal, mici in anvergura. E departe de a fi perfect (are si unele probleme de ritm, atenuate de muzica exceptionala), dar e divertisment superior. Si trebuie neaparat vazut in proiectie digitala.

La Haine (attire la haine...)

C'est l'histoire d'un homme qui tombe d'un immeuble de 50 étages. Au fur et à mesure de sa chute, pour se rassurer, il se répète: "Jusqu'ici, tout va bien." "Jusqu'ici, tout va bien." "Jusqu'ici, tout va bien." Mais l'important, c'est pas la chute.C'est l'atterrissage... "

Vinz, Hubert si Saïd sunt trei tineri care traiesc intr-una dintre suburbiile rau famate ale Parisului. Vinz (Vincent Cassel, in rolul care l-a consacrat) e evreu. Hubert (Hubert Koundé) e negru. Saïd (Saïd Taghmaoui) provine dintr-o familie de emigranti africani. Prietenul lor Abdel este la spital in stare critica, dupa ce un politist l-a impuscat in cap. Sunt lefteri, fumeaza iarba, traiesc din mismasuri marunte, incearca sa se ridice dar nu pot (Hubert pune pe picioare o sala de sport care e arsa din temelii). Universul lor e limitat la cartier, distractia e petrecerea de pe bloc, unde li se cer 5 franci in schimbul unui hot dog. Traiesc intr-o lume a violentei, un cerc vicios fara rezolvare: politistii ii bat pe pustii de cartier - pustii de cartier ii urasc pe politisti - politistii sunt inarmati - pustii sunt inarmati, dar invata acum sa foloseasca o arma... Vinz gaseste o arma si jura ca daca prietenul lor Abdel moare, va impusca un politist. Sunt saltati de politie in Paris fara motiv, eliberati prea tarziu sa mai prinda trenul inapoi spre casa. Colinda pe strazi toata noaptea, fura o masina dar realizeaza ca nici unul dintre ei nu stie sa conduca. Jusqu'ici, tout va bien. Insa afla ca Abdel moare...
Tragand un ochi la Spike Lee (La Haine a fost pe drept comparat cu Do the right thing - pentru tematica conflictului dintre cartier si autoritatea politieneasca) si la Martin Scorsese (mai ales cel din Mean Streets, desi citeaza direct din Taxi Driver - faimoasa scena din fata oglinzii, cu Cassel in locul lui De Niro livrand replica You talkin' to me?) Mathieu Kassovitz regizeaza cu mana forte filmul ce e fara indoiala punctul de varf al carierei sale artistice. Cel mai bun regizor la Cannes in '95 pentru acest film (la 28 de ani!), Kassovitz filmeaza frenetic, inventiv (secvente juxtapuse, miscari de camera la 360 de grade in spatii inguste) apoi transfera pelicula in alb-negru, "din ratiuni de contrast" (cum ne explica regizorul in comentariul de pe DVD). Sunt multe secvente antologice: Un DJ remixeaza Non, je ne regrette rien, camera iese pe fereastra si survoleaza cartierul; un pusti ii povesteste lui Saïd o emisiune TV in care o vedeta isi pierde cumpatul tocmai pentru ca stie ca este la Camera Ascunsa, dar nu si ce i se pregateste (nu era nimic, farsa consta tocmai in pregatirea unei farse care nu avea sa vina); Vinz e singurul care vede o vaca (intr-un film alb-negru toate vacile sunt desigur negre cu pete albe) traversand strazile cartierului, dar nimeni nu il crede; intr-o toaleta, un mos le spune celor trei o anecdota a carei morala le scapa atat lor cat si spectatorului. Scena in care cei trei intra la un vernisaj de arta contemporana ilustreaza nepotrivirea dintre cele doua lumi. Cineva ii atrage atentia lui Vinz ca sta in fata unui tablou. Vinz ii spune: "Tu esti tabloul".

La Haine e mai sincer si mai percutant decat Boyz N'the Hood, Menace 2 Society, si alte filme care exploreaza tensiunile rasiale la inceputul anilor '90. Important nu e cum cazi, ci cum aterizezi. Asta e tot ce incearca sa iti transmita filmul. Si nu e deloc putin.

The Hurt Locker

The Hurt Locker incepe cu operatiunea de dezamorsare a unei bombe, pe strazile ravasite de razboi ale Bagdadului. Ca un reality show, sau ca unul dintre nenumaratele documentare Discovery despre razboiul din Irak. Momentul pare insa rupt dintr-o aselenizare, robotul de dezamorsare si costumul genistului contribuind la impresia generala. Operatiunea se termina prost. Bomba e detonata, dar nu de echipa de genisti. Liderul echipei este pulverizat in costumul de protectie, care pare mai degraba destinat sa ii tina partile trupului laolalta decat sa il apere. E o zi ca oricare alta in viata unor soldati care trebuie sa supravietuiasca inca 37 de zile. Pana li se termina misiunea.

Filmul lui Kathryn Bigelow (Point Break, Strange Days) nu completeaza seria filmelor despre razboiul din Irak (Stop Loss, Home of the Brave, etc.), ci este standardul la care vor trebui sa se raporteze toate de acum incolo. Nu este nici macar doar un film foarte bun de razboi, asa cum fusesera Saving Private Ryan sau Black Hawk Down inaintea lui. Caci Bigelow nu predica nimic (asa cum nu facuse nici Kubrick in Full Metal Jacket), iar contextul geo-politic este inexistent; prefera sa-i urmareasca cu camera pe umar pe acesti soldati, in arsita desertului (filmul a fost filmat in Iordan, la 10 km de granita cu Irak), in incercarea lor de a face bombele sa nu explodeze. Cele mai multe bombe adevarate nu au cronometru, iar realizatorii filmului stiu ca acesta e adevaratul suspans: nu sa vezi cum ceasul ticaie pana la asteptatul moment 0:01 cand firul rosu este taiat si bomba dezamorsata. Ci atunci cand bombele sunt masive ca niste butelii de oxigen pentru scufundari, semiartizanale, si nimeni nu e la distanta sigura.

Filmul poate parea dezlanat. Secventele de operatiuni se intrepatrund cu momentele in care soldatii incearca sa-si relaxeze mintea in tabara, conventia celor trei acte nu este respectata. Dar astfel e si existenta fragmentara a protagonistilor sai, care se poate prelungi la nesfarsit, sau se poate incheia cand cineva apasa pe un buton. Nicio voce din off, niciun discurs bombastic al vreunui sef de pluton, nicio discutie despre familie, niciun moment in care un soldat apasa pe rana altuia spunandu-i ca nu o sa moara. Singura scapare, daca poate fi numita asa, este imaginea unui zmeu plutind pe cerul fara nori al desertului.

Distributia, cum ii sade bine unui film de razboi care se respecta, e formata din necunoscuti. Sunt anonimi ca si personajele pe care le interpreteaza. Vorbesc economicos, spun glumite de cazarma, reactioneaza veridic si in timp real la situatiile date (secventa de efect in care seful de pluton dezamorseaza o bomba...umana). Si isi tin respiratia des, ca si cei aflati la distanta sigura, de partea cealalta a ecranului. Prezentele unor actori consacrati (Guy Pearce, David Morse, Ralph Fiennes - care mai lucrase cu Bigelow si la Strange Days) in roluri episodice, incearca parca sa iti aminteasca de faptul ca e totusi doar un film, si te ajuta sa inghiti mai usor cele 2 ore de intensitate. Imaginea granulata, filmatul "peste umar", montajul scurt si alert fac uitate artificiile de Youtube folosite de Brian de Palma in al sau supra-apreciat Redacted. Secventele de noapte din final, de la locul unei explozii, amintesc de sondele de petrol arzand in sub-apreciatul Jarhead. Acesta este primul film mare despre razboiul din Irak, pentru ca are curajul de a privi detasat un conflict inca in desfasurare, si inteligenta de a observa ca razboiul e in primul rand o drama umana, dincolo de interesele globale ale unora. Negasindu-si locul acasa cu sotia si copilul sau, soldatul se intoarce in misiune pentru ca a uitat sa traiasca altfel. Sa vedem cat de mare va fi The Green Zone al lui Paul Greengrass, cu Matt Damon, care va fi lansat la sfarsiul anului.

Revenge of the fallen - Autoboti si Inselatori

Ca si alte sequel-uri inaintea lui (Revenge of the Sith, Revenge of the Pink Panther), Transformers 2 isi alege un subtitlu belicos si "intunecat", urmand ultimul trend hollywoodian care zice ca o continuare trebuie sa fie "dark" pentru a fi luata in serios. Ultimele Harry Potter respecta aceasta reteta, cu rezultate adeseori surprinzatoare. Restul de continuari ale unor filme de succes insa...iau prea literal modelul "Dark Knight" cu rezultate rizibile/neconcludente. (Terminator Salvation, Pirates of the Carribean: At Worlds End, etc.). Sa ne intoarcem insa la robotii nostri. Totul este MAI mare in partea a doua. Razboiul dintre Autoboti si Decepticoni (sau Inselatori, cum sunt pueril tradusi in romana) ia anvergura (cica sunt 46 de roboti in aceasta parte a doua, fata de 18 in original - te intrebi serios cine a stat sa-i numere, si cum iti dai seama care/ce/cine e), amestecandu-se si cam tot arsenalul de trupe si armament a Magnificei Armade SUA; filmul are 2 ore si jumatate, din care 70% reprezinta caftelile cu roboti filmate cu "shaky cameras" atat de la moda pentru ca "adauga realism"(!), alternate cu slow-motion, pentru a se deslusi totusi cate ceva; glumele sunt SI mai multe si mai proaste. Pe scurt, tot ce a mers in primul e aruncat aici in exces si cu nemiluita, pana iti dai seama ca daca mai explodeaza ceva, acela e capul tau de spectator. Michael Bay (regizorul pentru care criticii americani au inventat un cuvant foarte plastic, suficient pentru a-i descrie intreaga filmografie: "Bayhem") mai facuse asta in Bad Boys 2: livrase un sequel prea lung, mai scump, mai incoerent, mai mai mai MAI... Acela insa continea ceva urme de virtuozitate (o urmarire pe autostrada cu ritm, cateva "distrugeri cu stil", cam tot ce isi dorea un pusti ca mine in 2003), si parca nu parea chiar atat de tare facut pe pilot automat. Povestea e aproape imposibil de rezumat: 2 rase de roboti extraterestri (cei buni deghizati in masini General Motors, cei rai deghizati in camioane, basculante, telefoane Nokia, cuptoare cu microunde, etc.) se bat pentru o sursa de energie, Energon, fara de care speciile lor nu ar supravietui. Se pare ca o masina generatoare de Energon a fost ascunsa acum multe milenii pe Pamant, iar daca e pornita va inghiti Soarele. Decepticonii condusi de diabolicul Fallen (ochi rosii, fata ascutita, coada ii mai lipseste) nu au niciun scrupul in a distruge Sistemul Solar, Autobotii vor sa salveze umanitatea. Oamenii sunt prinsi la mijloc, inclusiv John Turturro(!), si urmeaza Haosul. Cam asta am inteles eu, da nu bag mana in foc pentru nimic. Cu ce ramai la sfarsit? 2 roboti gemeni, unul verde si altul roz, care vorbesc ca niste afro-americani (deh, "for comic relief"), 1 robot batran si ruginit (are pana si baston) care aduce a general de razboi pensionat si atins de scleroza (invatam ca si robotii imbatranesc), niste glume de toaleta ( din posteriorul unui robot ies flacari, apoi o parasuta... un robot de dimensiunea unui pudel se catara pe piciorul eroinei, pe 2 picioare... aluzia e transparenta; altul are 2 bile mari intre picioare, din cele cu care se demoleaza cladiri...aluzia e " in your face"), vreo 2 fete din topul FHM sexiest, filmate in slo-mo ca da bine, si cateva efecte "de efect" la care au muncit cei de la Industrial Light and Magic. E de ajuns sa faca un film? Neah... E de ajuns sa faca incasari-record?

Southland Tales (with a bang)

Southland Tales este un film pe care nimeni nu era pregatit sa il vada. La 5 ani de la debutul fulminant cu Donnie Darko, film programatic pentru prima generatie de adolescenti americani ai noului mileniu, Richard Kelly isi aducea la Cannes urmatorul proiect (la care lucrase cea mai mare parte a celor 5 ani de sincopa), care se anunta o variatie ambitioasa si originala pe teme post-apocaliptice, o distopie pentru generatia new-wave. Rezultatul? Unul dintre cele mai hulite filme de la festival, sali golite inainte de final, esec usturator de box office, un film pe care aproape nimeni nu l-a inteles, dar pe care toti l-au facut praf. Protagonistul zice la un moment dat: "I'm a pimp. And pimps don't commit suicide". Richard Kelly aproape ca a facut-o.

Nu este greu de inteles de ce: aproape 3 ore (cat avea versiunea originala, director's cut, scurtata de Kelly la 140 de minute pentru a incerca sa mai salveze ceva) de incoerenta (dezlegata in mare parte de romanul grafic care incepe si completeaza povestea, dar pe care putini l-au citit), o distributie usor de desfiintat pe hartie: Justin "Cry me a river" Timberlake este un soldat american lasat la vatra si dependent de Fluid Karma, noul drog de pe piata. Dwayne "The Rock" (sau The Scorpion King, daca vreti) Johnson este protagonistul Boxer(!) Santaros, movie star lovit de amnezie, a carui personalitate schizoida il face sa se auto-intituleze Jericho Cane, ca pe eroul unui scenariu scris de el. Sarah Michelle "Buffyceaomoratoaredevampiri" Gellar este Krista Now, vedeta porno si realizatoare de emisiuni TV imbeciliza(n)te. Sean William "Stifler" (aha, acel Stifler) Scott este Roland Taverner, politist care se cauta pe sine la propriu, dupa ce s-a dedublat trecand printr-o poarta spre a 4-a dimensiune. Mandy "not as famous as Britney" Moore este fiica de senator si sotie adulterina de movie star, iar insusi ... Christopher "Highlander" Lambert este traficant de arme care isi duce veacul intr-o masina de inghetata. Toate astea se asezoneaza cu niste obisnuiti ai Saturday Night Live si cativa actori has been ai anilor '80.

Suna a ghiveci, nu-i asa? Sa stiti ca asa e si filmul, sa nu ziceti ca nu v-am avertizat. Va mai dau cateva date ale povestii, luate aleatoriu (nici nu as putea altfel, ca va stric deruta, si e pacat). Se discuta despre "teleportare cuantica", "teen horniness"(nu ma ostenesc sa caut un echivalent in romana), miscarea neo-marxista, decelerarea vitezei de rotatie a Pamantului. Toate acestea pe fundalul celui de-al Treilea Razboi Mondial, nu mai tarziu de 2008 (filmul e din '06), in care Hustler (ma rog, Larry Flynt) sponsorizeaza armata americana in Irak. A, si sa nu uitam de megazeppelin, decor al ultimului act.

Dar toate astea nu il impiedica sa fie, pentru cei rabdatori si care nu se tem sa le scape detalii si sa se lase dusi de curgerea peliculei, o experienta unica. Este singura sansa pe care o veti avea sa il vedeti pe Justin N'Sync Timberlake lip sync-ing pe All the things that I've done de la The Killers, majorete included, sa il vedeti pe The Rock valsand in acorduri de Moby, sau pe actorul-ala-care-il-juca-pe-Stifler dand mana cu...el insusi. Si sa vedeti personaje ce par decupate din Lost Highway al lui Lynch, fara ca Southland Tales sa para o pastisa. Ma refer la Baronul Von Westphalen si la anturajul sau.

Si nu am ajuns inca la soundtrack: Muse, Pixies, Blur, Black Rebel Motorcycle Club (a caror prestatie live e anuntata la un moment dat din off, ma intreb daca era inclusa in versiunea extinsa), Moby (cu cateva piese compuse special pentru film) condimenteaza Apocalipsa dupa Kelly. Versiune a Apocalipsei in care "the world ends not with a whimper, but with a bang"...

PS: Cum care Stifler? Ala cu din filmul cu placinta...

Note to self: Richard Kelly is a pimp. Asteptam The Box anul acesta, adaptare dupa Richard Matheson cu Cameron Diaz.

Synecdoche (Si-nek-duh-kee), New York

" The end is built in the beginning", ii spune unul dintre personaje lui Caden Cotard, protagonistul primului efort regizoral al scenaristului Charlie Kaufman (Human Nature, Being John Malkovich, Adaptation, Eternal Sunshine of the Spotless Mind), la care Kaufman a lucrat 6 ani, si care a avut premiera la Cannes anul trecut. Distiland teme din scenariile scrise anterior (in special din Adaptation, care punea in discutie conditia artistului si aceeasi invadare a realitatii de catre fictiune), Kaufman realizeaza un film incarcat de referinte evidente (Kafka, Proust, Cotard) sau obscure/aparente:
Caden Cotard, regizor de teatru, primeste o bursa Macarthur, pe care o foloseste pentru a pune in scena Piesa totala, care inglobeaza Nasterea, Viata, Moartea, si care adreseaza Intrebarile majore ale existentei.
Caden Cotard se descompune. Neimplinit atat ca artist (nevoit sa regizeze piesele de teatru ale altora), cat si pe plan personal (Adelle, sotia sa, pictorita de miniaturi de mare succes, il paraseste), Cotard aluneca progresiv spre nebunie. Dupa douazeci de ani de repetitii, actorii sai devin personajele pe care le-au repetat o buna parte din viata, si el insusi se vede inlocuit in propria viata de catre personajul sau.
Ca si in Adaptation, dar mai ales Being JM, absurdul se insinueaza in existenta personajelor, atat la nivel dialogal ("My pupils don't work. I think I have blood in my stool./That stool in your office?"), cat si la nivelul tramei: Hazell, asistenta lui Cotard, locuieste intr-o casa din ai carei pereti iese constant fum, Adelle se casatoreste la Berlin cu Gunter si Heinz.
Este o lume a disproportiilor si a nepotrivirilor: Cotard nu incape in rolul de simplu regizor al pieselor altora; in piesa sa, careia ii cauta un titlu tot filmul, nu incape Totul, tatal sau incape intr-un sicriu de 1 metru lungime, picturile sotiei sale sunt microscopice. Filmul s-ar fi putut numi Inadaptation.
Philip Seymour Hoffman (vazut recent in Doubt, dar de vazut mai ales in Magnolia si Happiness), asistat de o serie de make-up artists, se achita cu brio de misiunea de a-si descompune personajul pana la caricatura ("You have struggled into existence and are now slipping out of it").
Distributia este unitar excelenta. Femeile care graviteaza in jurul lui Cotard sunt Catherine Keener (Capote), Samantha Morton (In America, Control, Mister Lonely), Emily Watson (Breaking the Waves), Hope Davis (American Splendor), si o Jennifer Jason Leigh (eXistenZ) aproape de nerecunoscut.
Ca regizor, Kaufman nu atinge exuberanta vizuala clipata a lui Gondry (Human Nature, Eternal Sunshine), mai ales datorita tematicii mult mai sumbre. Estetica lui Spike Jonze (care apare si la credits ca producator) este insa vizibila in fiecare cadru (scena in care Cotard isi intalneste alter-ego-ul Sammy etc.). Kaufman nu se dezminte, filmul sau este altceva, diferit de tot ce veti vedea anul acesta la cinema sau la dvd player. Merita vazut? Cu siguranta ca da. Insa nu mi-a raspuns la intrebarea cea mai mare pe care o aveam inainte de al vedea: Unde se termina geniul lui Kaufman, si unde incepe inspiratia lui Jonze/Gondry in filmele anterioare. Relatia aproape simbiotica dintre Kaufman si Jonze (Being JM, Adaptation)/Gondry (Human Nature, Eternal Sunshine), comparabila poate doar cu cea intre Guillermo Arriaga si Alejandro Gonzalez Inarritu (Amores Perros, 21 Grams, Babel), pare sa se fi inglobat in estetica regizorului Kaufman. Astept cu interes urmatorul efort regizoral.

PS: Titlurile citate din filmografiile actorilor sunt preferinte personale. Asupra unora voi reveni poate, candva.

Surse, surse, surse

Si ziaristii de la Libertatea au sursele lor (indoielnice, ce-i drept), asa ca de ce nu le-am avea si noi pe ale noastre, bloggeri vechi si noi pe teme cinefile? Din lipsa de spatiu si de memorie, voi enumera doar cateva dintre siteurile/publicatiile care merita mentionate.

Ai nostri
Presa de specialitate din Romania se rezuma la o mana de oameni, carora li se face loc pe cate o coloana in putinele publicatii care promoveaza critica de film, si nu recenzia tip comunicat de presa. Revista care ii aduna pe cei mai cunoscuti dintre ei in acelasi loc, Republik, a incetat colaborarea cu vechea echipa redactionala in vara anului trecut, spre necazul cititorului devotat. Alex Leo Serban, Andrei Gorzo, Mihai Chirilov, Andrei si Codruta Cretulescu, Iulia Blaga, Iulia David, Alin Ludu Dumbrava (citez din memorie, imi vor scapa cu siguranta cativa) apar periodic la radio/TV si scriu cronici de mai mica sau mai mare intindere in Dilema veche (Gorzo, Leo Serban), Suplimentul Cultural, Idei in Dialog (Leo Serban), Revista HBO (Chirilov, Cretulescu), B24fun (Gorzo), Sapte Seri (Ludu Dumbrava). O buna parte dintre articolele lor se regasesc pe Liternet, site cu o arhiva de cronici foarte consistenta. De asemenea, exista un blog (inca!) in varianta beta, Rekino, care continua in parte traditia vechii Republik.
Leo Serban a publicat o carte la Polirom in 2007, De ce Vedem Filme, care reuneste o buna parte din cronicile sale, de vizitat!

Ai lor

Cand vine vorba de publicatii/site-uri straine insa...ei bine acestea exista :)

IMDB este dictionarul cinefilului, o baza de date uriasa, cu cateva milioane de intrari, usor de accesat si foarte user friendly. Cu putin noroc veti gasi si comentarii pertinente la filmele care va intereseaza, dar nu va bazati prea mult pe ratinguri. Filmele de sub 5 stele/10 isi merita cu prisosinta soarta, dar numarul de filme overrated este alarmant de mare. Descopar pe zi ce trece tot mai multe filme interesante in zona 6.5-7 stele, va recomand sa incercati, pe propria raspundere insa :)

Exista de asemenea o varietate de site-uri, colorate sau nu, care recenzeaza filme, sau aduna cronicile principalilor cronicari de film americani, europeni sau de aievea. Rotten Tomatoes si Metacritic sunt cele mai populare dintre ele, mai avizate decat IMDB, dar nici ele infailibile. Cei mai multi dintre critici sunt la randul lor oameni :).

Mai sunt si revistele de specialitate (da, ei au si din astea), care au site-uri updatate la zi: Empire, Premiere, Total Film si faimoasa Cahiers du Cinema (revista frantuzeasca fondata in anii '50, in care au scris multi dintre regizorii new wave-ului francez, unii de formatie critici de film: Truffault, Godard, Chabrol, Rohmer etc. Vom reveni pe viitor...)

Criticii de film cei mai importanti au propriile blog-uri/site-uri. Le vizitez frecvent pe cele ale lui Roger Ebert de la Chicago Sun-Times (de departe cel mai popular critic de film american, de care ma apropie simpatii/optiuni despre care voi discuta la momentul potrivit), Peter Travers de la Rolling Stone Magazine si A.O. Scott de la NY Times.

Si cateva recomandari amestecate:

Cinema Strikes Back, se dedica in special filmelor indie/arthouse, cu o afinitate clara pentru filmul asiatic si filmele de serie B. Contine de asemenea imagini rare din filme, numai bune de pus pe desktop.

Box Office si Box Office Mojo se ocupa de "the business of movies". Nimic de adaugat aici :).

Rope of Silicon, nu e scris de specialisti, ci de cativa oameni care descopera filmele "la cald" si care invata lucruri noi pe masura ce scriu fiecare recenzie/stire. Genul de cronica scrisa la persoana intai, mai degraba naiva, stiti voi... cea pe care chiar o citim pana la capat :)

Site-urile festivalelor de film majore, Cannes, Sundance, Berlin, Venetia. De consultat mai degraba in perioada festivalului cu pricina. Optionale.

O prietena mi-a recomandat recent blogurile si recenziile celor de la New Yorker. De incredere.

Trailere si altele asemanatoare gasiti pe Youtube, ca sunteti oameni mari si de isprava...

PS: Astept comentariile voastre. Asa se termina de obicei o postare pe un blog. Asadar astept comentariile voastre.

Primul post. De bun venit

Nu povestim filme, povestim interpretari. Nu am spus-o eu, au spus-o altii cu care sunt de acord. Fiecare dintre noi se aseaza in scaun, in intunericul salii de cinematograf, sau al sufrageriei, sau al camerei de camin, si isi vede Filmul. Sau il consuma, depinde daca filmul este facut doar pentru a fi consumat cu (ca) garnitura de tortilla/popcorn/cola, sau este destinat si altor papile gustative, si unui alt fel de gust.

Blogul acesta apare din dragoste de film, fara a-si propune insa sa dea verdicte, ci doar sa orienteze. Am vazut si vad in continuare foarte multe filme, fara prea mare discernamant, unele bune, cele mai multe proaste. Daca un film nu va merita atentia, si i-a rapit altuia (in speta mie) cateva ore din viata, va voi spune ce cred. Daca ceva m-a impresionat, voi incerca sa imi descriu propriile sentimente, nu felul in care trebuie sa va simtiti dupa ce l-ati vazut. Si voi incerca sa argumentez. Nu imi propun sa epuizez subiecte, nici sa enumar ostentativ nume de regizori, de la Antonioni la Zeffirelli, actori de la Astaire la Zane, sau personaje de la Alfie la... Zoolander. Voi incerca sa imi explic pe cat posibil referintele, iar daca voi insira nume si titluri, o voi face doar in topuri.

Am inceput sa citesc cronica de film din momentul in care am descoperit Noul Cinema. Aveam 8 ani pe atunci (sunt nascut in 1986, putin inainte de Cernobil), si motivul pentru care mi-am cumparat Noul Cinema, in loc de Universul Copiilor, a fost cat se poate de inocent: avea un poster mare la mijloc cu Arnold Schwarzenegger (dupa atatia ani, inca mai trebuie sa intru pe imdb.com sa vad cum i se scrie numele...) privind spre camera cu mainile in san. Pe langa poster insa, am primit inca vreo 20+ pagini de revista, scrise de oameni cu nume necunoscute, pe seama unor filme/actori/festivaluri, si ele complet necunoscute. Curiozitatea m-a impins sa citesc lucruri pe care la inceput nu le intelegeam, dar care au inceput sa aiba sens, odata ce am inceput sa vizionez, si mai ales sa aleg un film cu alti ochi.

Locuind intr-un mic oras de provincie, la 100 de metri de unul dintre cele doua cinematografe din oras (unul transformat intre timp in teatru, celalalt dezafectat), mersul la film a devenit in scurt timp activitatea principala de sfarsit de saptamana; evident, vedeam "ce se dadea" la cinematograf, dar pe langa ultimul film al lui Van Damme ajungeam sa vad si cate un Armata celor 12 maimute, chiar daca nu intelegeam mare lucru. La 12 ani am vazut prima oara Pulp Fiction, fara sonor (bunicii mei dormeau), la un TV alb/negru de prin anii 60 cu lampile proaste, si asa a inceput totul :).